Bine-i, oare, când e bine?
Daca cineva mi-ar pune o astfel de întrebare, as zice ca ori nu gândeste (leneveste, lâncezeste, ia totul de-a gata, fie si expirat) ori nu are capacitatea de a gândi (doi neuroooni se leganaaau/ pe o pânza de paiaaanjen…) ori e cantonat într-un turn de fildes, fara legatura cu asta lume (neaos spus, îi dus cu pluta).
Totusi, dincolo de astfel de reactii (în mare parte, îndreptatite), o privire atenta a realitatii înconjuratoare ne ofera surpriza (hai, sa fim seriosi, ca nici macar surpriza nu mai este…) de a observa ca raspunsul la o întrebare de genul celei de mai sus nu-i deloc usor de dat. Adicatelea, n-ai cum sa fii transant sustinând ca albu’i alb (desi îl vezi cu toti globii oculari) sau ca negru’i negru (desi-i ca pamântu’). Acest tâlc al problemei ni s-a dezvaluit din nou (despre repetitivitatea plictisitoare a unor chestiuni în societatea noastra draga am scris, nu o data) prin intermediul unui organ despre care în lege zice ca-i al legii.
Va sa zica, se facea ca acum vreo noua luni vuiau toate canalele mass-media, fluturau toate foile de hârtie si toate fisierele de lap-top pe la stiri, îsi rotunjeau gurile (mari) o seama de analisti si talk-show-isti (nu toti!) mirându-se cu privire la beleaua în care s-au bagat vreo doi ministri si vreo doi consilieri ministeriali de-ai nostri, precum si un consultant strain, de mai la sud de noi. Beleaua fiind, desigur, penala. Cica, spionaje, tradari de neam si tara, combinate, bineînteles cu mârsavii de coruptie.
Urmarind firul epic al “naratiunii” (a se întelege al procedurii) se observa, cum ne este obiceiul, pardon, cum le-a fost si (vai!) le este obiceiul, ca mai întâi si mai întâi, lucrurile s-au dezbatut de mama focului în presa. Care foc s-a declansat de la fumul informatiilor date sau scurse (tot una!) în presa de la organul-de-lupta-locala-nationala-si-eurocomunitara-contra-coruptiei. Vedeti, asadar, ca la început a fost fumul si abia apoi focul. Aceasta inversiune a fost, însa, pe deplin confirmata de însusi organul, mai apoi, adica în zilele de pe urma. Asadar, dupa ce ne-am scuipat în sân despre ce grozavii am auzit ca ar fi facut oamenii aia (cica, asortate cu probe gen ascultari telefonice cu duiumul, având chestii grele în ele) si dupa ce stirea cu abia formarea dosarului de coruptie (mai corect disjungerea lui din ala mare, cu spionajul) a tinut televiziunile si ziarele, hop, iepurele din joben! Ah, era sa uit. Înainte de hop, iepurele, a mai fost un moment. Cum se cuvenea unei astfel de împrejurari dramatice, organul cercetator a solicitat avizul Senatului pentru a începe urmarirea penala (data fiind functia unora dintre acuzati). Cererea a fost programata spre discutare si solutionare în primele zile ale lui august (cum a declarat d-na presedinta a Comisiei juridice, dând chiar data exacta). Dar, rapiditatea cu care lucrurile s-au deslusit în dosar este de invidiat pentru noi astia de pe margine ori noi, astialalti, care ne tot zbatem sa terminam ce-au început (cu vadita rea-credinta) aceiasi insi (chiar daca, în parte, altii, din cadrul aceluiasi organ).
Deci, recapitulând: s-a facut mare zbatere în media, s-a agitat poporu’, s-a vorbit despre probe zdrobitoare, s-a cerut avizul pentru începerea urmaririi penale. Dupa care, acum câteva zile, înainte ca Senatul sa apuce a casca gura, organul a anuntat ca a dat neînceperea urmaririi penale. Adica, a pus cruce dosarului.
Cel putin doua mi se par ipotezele ce tâsnesc dintr-o astfel de situatie. Ori nu existau probe (cum ne spun, apasat, procurorii prin neînceperea urmaririi penale), si atunci, de unde pâna unde tam-tam-ul ala cu porcarirea imaginii de acum câteva luni? Ori, asa independenta cum este…, justitia îsi da seama atunci când trebuie sa reculeze, daca nu vrea sa-si taie propria craca de sub picioare (sau de sub scaun). De notat aici o diferenta de tratament, deloc onoranta. În momentul în care îsi da seama ca a facut o greseala (grosolana sau mai putin grosolana) ori stie, de la început cum ca lucrurile sfideaza codurile, organul repara eroarea. Laudabil. Numai ca, astfel cum am constatat personal, repararea asta intervine atunci când adrisantul (acuzatul) înseamna ceva. Adica are puterea (prin functie ori stare materiala) de a se întoarce, de îndata, cu forte serioase, împotriva organului, pentru a taxa atitudinea nelegala a acestuia. Când, însa, adrisantul face parte din categoria palmasilor, fie ele greselile si sfidarile la lege cu toptanul, nu se sinchiseste nimeni sa le repare. Desi ei stiu bine ce rau au facut, cum si de ce au facut, cât au cheltuit, fara noima, din buzunarele noastre, ei ori înaintasii lor. Pai, si-
atunci, nu-ti vine sa dai cu pumnu-n masa si sa te întrebi când îi rau si când îi bine si daca, într-adevar, când îi bine e chiar bine?
Andreea CIUCA
