Uniunea Europeană – Arhitectura Instituțională (II)

Uniunea Europeană reprezintă o construcție instituțională unică, diferită de cea a unui stat sau de alte organizații internaționale, interguvernamentale. Coerența decizională necesară dezvoltării eficiente a construcției europene este asigurată de triunghiul Comisie-Parlament-Consiliul UE, direcționate de Consiliul European și vegheate de Curtea Europeană de Justiței.

În relația cu statele membre, Uniunea Europeană acționează în virtutea principiului subsidiarității, în limita competențelor și a obiectivelor ce-i sunt conferite prin tratate. În domeniile ce nu țin de competența sa exclusivă, Comunitatea nu interveni decât în măsura în care obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele membre, ele fiind – datorită dimensiunilor și efectelor la care dau naștere – îndeplinite mai bine printr-o acțiune la nivel comunitar.

Consiliul Uniunii Europene

Instituție fundamentală a UE, Consiliul este perceput ca reprezentantul intereselor statelor membre. Numit, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, «Consiliul de Miniștri», este compus dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, abilitat să angajeze guvernul țării sale. Consiliul se află în centrul arhitecturii instituționale europene, avînd atât competențe legislative, pe care le exercită împreună cu Parlamentul, cât și de execuție, în domeniile politicii externe și de securitate comună, și afaceri interne și justiție, unde dispune și de dreptul de inițiativă.

Președinția Consiliului este asigurată prin rotație, o dată la 6 luni, de către statul membru care deține și președinția Consiliului European. Președintele Consiliului UE reprezintă Uniunea pe scena internațională, împreună cu Înaltul Reprezentant pentru Politică externă și de Securitate Comună și Comisia europeană. Deciziile se iau prin majoritate simplă, calificată sau unanimitate, ultima în domeniul politicii externe, financiare sau de azil, statele având aici un adevărat drept de veto. Majoritatea calificată, cea mai uzitată procedură, presupune că pentru adoptarea unei propuneri este necesar un număr minim de voturi. Până la extinderea Uniunii cu noi membri în mai 2004, majoritatea calificată presupunea 62 de voturi din 87, aproximativ 71,3%. Începând cu 1 noiembrie 2004, în Europa celor 25, majoritatea calificată este dublu condiționată: pe de-o parte este nevoie de 72,3% din totalul voturilor, însă acesta trebuie să reprezinte 62% din populația Uniunii. Aceasta condiționalitate constituie o garanție ca statele mici să nu fie înlăturate de la procesul decizional.

Comisia europeană

Supranumită executivul Uniunii Europene, Comisia europeană este principalul inițiator legislativ, propunerile sale pentru noi acte normative europene fiind înaintate Parlamentului și Consiliului UE. În atribuțiile sale intră supravegherea implementării deciziilor, cheltuirea fondurilor europene și asigurarea aplicării corecte a dreptului comunitar primar (Tratatele) și secundar (regulamentele, directivele, deciziile). Comisia exercită și o funcție de reprezentare internă, prin faptul că ambasadorii pe lângă UE ai diferitelor țări își prezintă scrisorile de acreditare și președintelui Comisiei, dar și externă, deoarece Comisia are Delegații cu rang de ambasadă în state terțe, precum și Birouri în statele membre UE. Sub aspectul organizării, Comisia este un organ colegial, format inițial din 20 de comisari, însă, odată cu extinderea UE, din mai 2004, numărul acestora s-a ridicat la 25. Începând cu 2007, numărul comisarilor va fi hotărât de către Consiliu, cu unanimitate, și va fi mai mic decât numărul statelor membre, fixându-se și un sistem de rotație a comisarilor care să convină tuturor statelor. Activitatea Comisiei se desfășoară după modelul guvernelor naționale, fiecărui comisar fiindu-i atribuit un portofoliu sau un directorat general, însă decizia politică finală aparține Consiliului UE, prin majoritate calificată și după aprobarea Parlamentului.

Parlamentul european

Principalul forum democratic al Uniunii Europene, ales prin vot universal o dată la 5 ani, cetățenia europeană conferind cetățenilor statelor membre dreptul de a vota/candida la alegerile parlamentare și locale europene și de a adresa petiții Parlamentului european. Rolul Parlamentului s-a întărit treptat, prin participarea lui la procesul legislativ european, el fiind co-legislator, împreună cu Consiliul Uniunii Europene, adoptând acte normative prin procedura co-deciziei. Această procedură dă dreptul parlamentului să respingă un act comunitar propus de Comisie, dacă nu reușește să ajungă la un compromis cu Consiliul Uniunii Europene. În relația cu Comisia europeană, Parlamentul are un important rol de control democratic, exercitat atât la numirea Comisiei, prin audierea potențialilor membrii, cât și prin dreptul de a forța demisia întregii Comisii printr-o moțiune de cenzură. Un alt rol important al Parlamentului european constă în adoptarea și verificarea execuției bugetului UE. Membrii săi sunt grupați în grupuri politice parlamentare europene, cele mai importante, ca număr de locuri, fiind Partidul Popular European, Partidul Socialist European sau Partidul Liberal Democrat European.

Curtea Europeană de Justiție și Tribunalul de Primă Instanță

Curtea de Justiție este alcătuită din 25 de judecători și 8 avocați generali, numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pentru un mandat de 6 ani, reeligibil, din rândul lor fiind ales președintele Curții pentru un mandat de trei ani.

Curtea își desfășoară activitatea fie în Marea Cameră (13 judecători), când este implicat un stat membru sau o instituție comunitară, fie în camere de 3 sau 5 judecători. În cazuri excepționale, limitativ prevăzute de Tratate, Curtea se poate întruni și în formulă completă. Rolul CJCE este acela de a asigura interpretarea și implementarea legislației comunitare în concordanță cu prevederile Tratatelor, fiind singura instituție competentă să se pronunțe cu privire la interpretarea lor, din proprie inițiativă sau la solicitarea instanțelor judecătorești din statele UE, și de a controla dacă instrumentele folosite pentru implementarea politicilor comunitare sunt conforme cu principiul respectării drepturilor fundamentale. Curtea este deplin competentă în cazurile prevăzute de tratate, jurisdicția sa fiind obligatorie încă de la intrarea în vigoare a tratatelor comunitare.

Tribunalul de Primă Instanță, compus din 15 judecatori, are rolul este de a soluționa acțiunile directe introduse de persoanele fizice sau juridice împotriva actelor juridice ale Uniunii, în scopul degrevării Curții de Justiție de spețele mai ușoare.

Consiliul European

Consiliul European nu a fost prevăzut ca instituție de fondatorii construcției europene, însă a fost impus de practica comunitară, de-a lungul evoluției procesului european de la comunitate la uniune, prin întrunirile la cel mai înalt nivel dintre statele membre, instiuționalizate prin Actul Unic European. Deși nu este o instituție comunitară în sens juridic, Consiliul European reprezintă instanța interguvernamentală de orientare politică la cel mai înalt nivel care “dă construcției comunitare un impuls politic general, definește orientările ce favorizează construcția europeană și trasează liniile directoare de ordin politic general pentru Comunitățile Europene și pentru cooperarea politică europeană, deliberează asupra chestiunilor ce țin de competența UE și exprimă de o manieră solemnă poziția comună în chestiuni de relații externe”, cum stipulează declarația de la Stuttgart din 1983. Consiliul European se reunește într-o formulă ce cuprinde șefii de stat sau de guverne din țările UE asistați de miniștrii lor de externe și de președintele Comisiei Europene, de două ori pe an, luând decizii prin consens sau unanimitate.

Importanța acestei para-instituții rezidă mai ales din capacitatea sa de a determina luarea deciziilor atunci când este vorba de chestiuni de mare importanță, cum ar fi lărgirea Uniunii Europene sau amendarea tratatelor. Concluzionând, Consiliul European poate răspunde oricăror probleme sensibile cu care se confruntă Uniunea, într-un timp care depinde de compromisul la care ajung șefii de state sau de guverne.

În măsura în care Constituția europeană, semnată în octombrie 2004, va fi ratificată de statele membre, Consiliul European va deveni instituție europeană, cu președinte ales pe doi ani și jumătate, prin majoritatea calificată, de către șefii de stat și de guverne ai statelor membre.

Florin Ceușan