Bisericile în oglindă

În anul 1938, când cele 150 de familii de români au pornit în pribegie din satul Dâmb și-au luat și frumoasa bisericuță de lemn cu ei.

Stăpâna absolută a locului, Baronița Banfi, a fost atât de impresionată de soarta pribegilor, încât le-a cedat pământul pe care, apoi, aceștia și-au ridicat micul sat pe care l-au numit Sărmășel Gară. Iar bisericuța cu clopotnița alături au instalat-o pe un deal, în mijlocul unei livezi cu meri, pruni și peri. La început de an 2007, când am văzut-o noi era tot acolo, la fel de frumoasă ca în anul 1601 când a fost pomenită în unul din hrisoavele lui Mihai Viteazul.

Umbrele amurgului coborau încet peste mica livada printre ai căror pomi, bisericuța de lemn veche de sute de ani, de abia se zărea. Vazută de departe micul monument muzeu incita prin particularitățile evidente pe care le prezintă, fiind atipică pentru un locaș de cult ortodox.

În acest loc, în zilele în care preotul nu calcă poteca către mica bisericuță, stăpâni peste livadă sunt un cocoș și mica lui familie de găinuțe, care, la vederea atât de multor oameni, se bulucesc în târnațul vechi. Cum ne consideră, probabil, un potential pericol pentru micul lor paradis cucurigesc și cotcodăcesc în direcția noastră. După truda zadarnică se zburătăcesc, lăsându-ne cale liberă.

Acum bisericuța a rămas din nou încremedită într-o liniște parcă divină.

Ușa zăvorâtă a bisericuței ne poate spune ea însăși povestea unui loc în care, deși de o vreme slujbele religioase nu se mai oficiază decât la cele mai importante sărbători ale creștinătății, lumea nu a a uitat de el. Însă ușile scunde se deschid pentru credincioși de câte ori este nevoie. Aplecându-ne capul pătrundem și noi în acest loc, și avem sentimentul incredibil că înțelegem ceva din logica construirii acestor bisericuțe. Făcute în acest fel, păcătosul era obligat să se închine lui Dumnezeu încă de la intrarea în casă Domnului. Nimeni nu putea intra cu trufie. Aici toți erau egali. Și preoți și enoriași și domni.

Minunea de la 1602

Preotul satului, Ioan Ocnean, care păstorește comunitatea din anul 1975, îi trece pragul zilnic, pentru că un asemenea lăcaș are nevoie de prezența oamenilor.

Deși pare incredibil ca o construcție de lemn să supraviețuiască o asemenea perioadă de timp, scepticismul ne-a fost înlăturat definitiv când părintele ne-a arătat inscripția de pe muchia teșită a montanților: “De la nașterea lui Hristos anul 1602, de la facerea lumii 7200, la această biserică iaste titor Oprea și Simion și o au făcut în zilele lui Apafi Calvinu în luna lui april 19 zile,… semnat: Gheorghe Sâmbolean, popa bisericii…”. Cine nu crede este poftit să vadă cu ochii lui minunea de biserică.

Pictura interioară, datând din anul 1781, realizată pe un sistem de scânduri suprapuse, s-a păstrat în proporție de 80 la sută. “Pe bolta rotunjită de lemn, pictura dominantă este cea a Mariei Playtera, Sfântul Ilie cu carul de foc și Ospățul lui Irod. Partea de sus a pereților este rezervată mucenicilor și mucenițelor. Fâșiile vestice sunt împodobite cu picturi reprezentând pilda Evangheliei cu cele zece fecioare, Buna Vestire, Simion Stâlpnicul și Ampilie Stâlpnicul. Timpanul peretelui despărțitor ne prezintă cea de-a doua venire a Domnului sau Tronul Hetimasiei.

Pe lângă aceste picturi bine conservate, bolta naosului prezintă degradări avansate. Iisus Hristos, Tatăl Savaot, Sfântul Duh în chip de porumbel, de abia se mai zăresc, dar prezența lor veșnică între acești pereți este simțită ca o stare de bine.

În partea de sud a bisericii cei trei pereți și-au păstrat imaginile aproape intacte: Luarea de pe cruce, Cina cea de taină, Rugăciunea în grădină și Judecata la Ana, te fac să nu știi către care dintre ele să-ți îndrepți atenția prima dată.

Numele pictorului, Toader Popovici zugravu, pictor celebru de biserici în vremea respectivă, îl regăsim înscris peste pictura somptuoasă realizată pe ușile împărătești.

Dar frumusețea și bogăția spirituală a acestui locaș este dată și de obiectele de cult care s-au păstrat prin grija preoților și a enoriașilor. Icoanele sculptate și pictate pe lemn și crucile la care se închină credincioșii de peste patru secole încoace, candelabrul cu frânghia aferentă, băncile roase și lucioase, și, nu în ultimul rând, porumbelul din rozetă, reprezentarea Sfântului Duh, sunt “ocrotite” sub ștergare țesute și cusute de femeile din Sărmășel Gară. Faptul că aceste țesături sunt de un alb sclipitor ne întărește convingerea că sărmășenii își iubesc bisericuța și îi calcă pragul nu doar de două ori pe an.

Clopotniță independentă

Acest locaș prezintă și o particularitate. Spre deosebire de celelalte bisericuțe de lemn din Mureș, clopotnița se prezintă ca o construcție de lemn, total independentă de restul clădirii. Cu toate acestea și clopotele și Clopotnița și bisericuța au aceeași vechime.

De vreo doi ani însă, vechiul clopotul al cărui dangăt răzbătea peste livadă, adunând oamenii în jurul lui, a fost mutat la noua biserică. Astfel că, pentru prima dată în istoria ei de peste 400 de ani, bisericuța a rămas mută…

Cum în anul 1985, bisericuța cu hramul Sfinții Arhangheli a intrat în patrimoniul național, pentru a o proteja cât mai eficient, s-a luat hotărârea de a se construi un nou locaș. Și s-a făcut. Dar nu oricum ci în cel mai pur stil ortodox, după toate canoanele bisericii ortodoxe. Astfel că cele 220 de familii de enoriași au acum o biserică a satului care să-i încapă pe toți.

Lucrurile noi sunt bune. Dar ca la vinul vechi, sărmășelenii se întorc mereu cu gândul și cu pasul spre bisericuța care le-a însoțit istoria.

Privind din mica prispă a bisericii, peste livadă, am simțit o apropiere ciudată cu livada de măslini unde Iisus a poposit într-o seară pentru a se ruga…

Eugenia KISS