Bisericuța de lemn din Abuș, reintegrată în patrimoniul cultural mureșean

După ce mai bine de șase luni v-am oferit o amplă serie de reportaje legată de castelele nobiliare mureșene, vă propunem un alt subiect, din aceeași categorie a fantasticelor bogății culturale autohtone: bisericile ortodoxe de lemn. Transilvania deține de departe cel mai mare număr de biserici istorice din lemn, valoarea acestora fiind pur și simplu inestimabilă. În acest context, județul Mureș este probabil zona cea mai favorizată din întreaga Românie. Aici, pe lângă numărul impresionant de lăcașuri de cult, există și o mulțime de cetăți săsești medievale și cel mai mare număr de castele transilvănene. Așa se face că, tocmai această interferență culturală dă farmec deplin binecuvântatei zone de pe valea Mureșului și a Târnavelor.

Potrivit specialiștilor, bisericile din lemn din Transilvania au o importanță vitală în păstrarea identității naționale. Ei consideră că printre puținele vestigii rămase din strămoși sunt aceste lăcașuri de cult, fără de care tradițiile și cultura românească din Ardeal ar fi mult știrbite. Astfel, în timp ce pe vremuri maghiarii construiau castele și sașii cetăți, iobagii români abia reușeau din sărăcia lor să însăileze câte o bisericuță, care să le lumineze amărăciunea traiului de slugi în propria țară. Dar chiar dacă posibilitățile materiale aproape nule nu le-au permis înălțarea unor catedrale somptuoase, micile biserici de lemn pe care cu greu au reușit să le ridice sunt niște adevărate minuni arhitecturale. Astăzi, majoritatea străvechilor lăcașuri zac în paragină, umbrind prin starea lor trecutul chinuit al înaintașilor noștri. Tocmai de aceea, reportajele Ziarului de Mureș vin să sensibilizeze întreaga suflare creștină cu privire la viitorul acestora. Vestea bună este că există oameni care prin entuziasmul lor par a suplini moleșeala și delăsarea generală. Bogdan Buda este unul din ei. Un tânăr om de afaceri al cărui vis de refacere a tuturor bisericilor de lemn din județ pare să fie cheia de rezolvare a întregii probleme. Despre planurile acestuia de viitor, dar și despre modul în care oricine poate pune umărul în realizarea îndrăznețului proiect, vă vom detalia în numerele viitoare. Până atunci însă vă prezentăm una din puținele biserici de lemn transilvănene, de soarta căreia cineva chiar s-a îngrijit. Și a făcut-o cu atâta dăruire, încât rezultatul este demn de toată lauda.

Biserica de lemn din Abuș

E una din cele mai frumoase bisericuțe de lemn din Transilvania. Probabil starea ei este mult mai bună decât acum câteva sute de ani când a fost construită. O adevărată biserică de oameni gospodari, proaspăt refăcută, proaspăt pictată și ușor modernizată astfel încât să fie confortabilă fără să cadă în păcatul kitch-ului. O destinație cultural-turistică ce nu merită ratată. Un exemplu cât se poate de elocvent că numai cu puțină bunăvoință se pot realiza lucruri mărețe. Un model demn de urmat de către toate celelalte bisericuțe transilvănene. Cu toate acestea, situația bisericii din Abuș n-a fost dintotdeauna atât de roz…

Biserica pribeagă

A fost adusă în Abuș în anul 1883, de pe un deal care se surpase. Legendele spun că și pe acel deal fusese adusă de pe alte meleaguri, dar nimeni nu știe exact când și de ce. Bătrânii spun că asta ar fi fost soarta bisericuței, să pribegească dintr-un loc în altul, în căutare de credincioși care să fie vrednici de ea. Localnicii se mândresc că de la ei n-a mai plecat nicăieri și că asta e dovada vie a vredniciei lor. Și totuși, starea de până mai ieri a micuțului lăcaș de închinare nu prea pare să le confirme teoria…

Până acum doi ani, Abușul era un sat cum rar îți este dat să întâlnești. Cu două biserici în paragină, credincioșii delăsători erau pe punctul de se închina sub cerul liber. Noroc de un preot tânăr care a venit și în scurtul timp în care a stat aici, le-a refăcut oamenilor una din biserici. Drept este că unii din săteni s-au cam apucat să cârtească și să spună că mai bine ar fi fost dacă preotul le-ar fi refăcut cealaltă biserică. Sau, ca să nu existe supărare, dacă le-ar fi refăcut ambele biserici. Să aibă și ei de unde alege. Părintele Bucurenciu Marcian însă n-a prea avut timp să-și piardă cu silnicia enoriașilor. După ce a refăcut bisericuța din lemn așa după cum nimeni nici n-ar fi visat, și-a făcut bagajele și a plecat în Italia. I se dusese buhul de om harnic peste mări și țări, așa că a fost chemat să înființeze o parohie nouă în Rimini. La plecare a lăsat lăcașul de cult terminat, pictat, sfințit, cu termopane și cu încălzire centrală. Un singur lucru n-a mai reușit să facă: să aducă băncile din lemn pe care special le comandase la un atelier de tâmplărie. Că doar așa e frumos, la o biserică proaspăt renovată, toate să fie noi și cu bun gust. Misiunea aducerii noilor bănci a căzut așadar în sarcina credincioșilor. Cum însă de la Abuș și până la atelierul cu pricina e cale lungă, oamenii nu s-au mai învrednicit să o străbată.

“Să le aducă popa ăsta nou, că și-așa nu face nimic toată ziua”, se justifică ei. Până una alta, au adus vreo câteva scaune vechi pentru bătrânii mai neputincioși și de-aici încolo, cui nu i-o plăcea să se ducă după bănci. Cât despre cealaltă biserică, nimeni nu mai suflă o vorbuliță.

“ Păi dacă avem unde să ne închinăm, la ce bun să o mai reparăm și pe cealaltă?…”, se întreabă nedumerit un gospodar, și tot el adaugă:

“Dacă ar fi mai rămas părintele Marcian, sunt sigur că ar fi refăcut-o și pe asta. Așa, în câțiva ani o să se dărâme și e păcat de ea…”

Deși nu e clădită din bârne de stejar ci din cărămidă, cea de a doua biserică din Abuș este cel puțin la fel de veche. E drept că nu e pictată deloc pe interior și că este acoperită cu țiglă un pic cam inestetică, dar valoarea ei, măcar sentimentală, e suficient de mare încât să nu fie irosită cu atâta nepăsare. În curte, la doar doi pași de clădire se odihnesc într-o mică groapă comună câțiva soldați români, căzuți în luptă pe aceste meleaguri. Tanti Ioana a fost de față cănd a fost săpată groapa și când au fost aduși soldații. Lăcrimează și acum când își amintește. Pe atunci ea era doar o codană.

“Erau toți băieți tineri și foarte frumoși. Când i-au adus, parcă dormeau. Am plâns tot satul când am văzut cum îi îngroapă. Nici măcar sicrie n-au avut pentru ei…” O altă bătrână o completează:

“Dacă ar avea gură, această biserica ar avea multe să povestească despre trecutul nostru pe aceste locuri. Aici ne sunt îngropați eroii și tot aici ne regăsim credința-n Dumnezeu. Fără să ne dăm seama, aici este sufletul întregului sat. Când acesta n-o să mai mai fie, întreaga localitate o să se stingă…”

Allain CUCU