„Lumea n-are alte jucărele să-ți ofere”

Krum, deși presărată cu umor de replică subtil și ironic, nu poate fi încadrată în genul comic în toată puterea cuvântului, după cum se afirmă pe afișul stagiunii. Piesa lui Hanoch Levin a avut joi, 4 iunie, premiera pe scena Teatrului Național și pune în scenă drama societății moderne și a individualității umane. Viața nu este trăită, este așteptată. Protagonistul al cărui nume figurează în titlu se întoarce în cartierul natal, în urma unei călătorii din care nu a învățat nimic. Orașul în care se află cartierul nu este numit, însă se presupune că este cel mai probabil Telaviv.

Regizorul Cristian Theodor Popescu îl definește pe autor ca „un Cehov contemporan”, un reper în dramaturgia evreiască și totodată „un fel de paria” al societății din care făcuse parte. „Levin a fost un multimarginalizat, el folosește în operele sale un filtru al realității care nu o înfrumusețează cu nimic, în asemenea măsură încât dacă textul de față ar fi fost scris de un autor neevreu, ar fi fost acuzat de antisemitism.” Piesa prezintă o lume pur laică, iar conflictele dintre israelieni și palestinieni sunt complet absente. Piesa Krum face parte seria de comedii a autorului, operele politice regăsindu-se de asemenea sub semnătura Hanoch Levin. Motivul pentru care a ales această piesă pentru reprezentare a fost faptul că prin subiect, ea este foarte aproape de un univers românesc. Umorul întâlnit cel mai des la noi nu este cel la care „râzi plesnindu-ți genunchii”, ci umorul negru, o comedie aproape cinică la care „zâmbești în sinea ta”. Cristian Theodor Popescu afirmă de asemenea că un spectacol mai lung de două ore este un element rar întâlnit în teatrul de azi: „Am abordat teandința acum în vogă și la Cannes – un curent în care nu mai suntem în goana teribilă de a sintetiza totul într-o oră, întrucât în acest fel încercăm să creăm timpul pentru a ne așeza să respirăm.” În acest fel poate spectatorul să aibă senzația că nu e o încordare continuă, o vânătoare de simboluri și aluzii în paralel cu un cronometru nemilos de care atârnă săbia lui Damocles, ci o gură de aer.

Unde întreaga sală devine o scenă

Viziunea regizorală se bucură de originalitate: întreaga sală este o scenă, loja din spate fiind locul scăpării, cel din care se întoarce Krum (Mihai Crăciun) și înspre care pleacă anumite personaje pe parcurs, aceasta fiind, după spusele regizorului, metafora la care s-au oprit: creează un univers în care nimic nu este ascuns, totul este la vedere și chiar descoperit în mod forțat, în plină agonie a privatului; scena propriu-zisă este mărită la maxima ei capacitate și devine „comunitatea”, populată de toate tipologiile umane (ipohondrul cu o „pasiune bolnăvicioasă pentru sănătate”, care supraveghează din balcon, care preia și împrăștie veștile; femeia ușoară dar dornică de căsătorie –Truda-; cuplul monden; familistul; tânăra plină de vitalitate; pensionara fără poftă de viață; străinii). Indicatoarele luminoase care atârnă deasupra scenei reprezintă de asemenea o inovație regizorală. De obicei întâlnite în gări sau aeroporturi, ele arată prin simboluri sugestive ce „trebuie făcut”. Astfel, prezența lor sugerează destinul în mod cert prestabilit, imposibilitatea evenimentelor de a avea o altă evoluție, de unde se naște și plictisul vieții din care încearcă personajele să scape.

După cum este de așteptat într-o societate înapoiată și simplistă, problema majoră este căsătoria cât mai grabnică, acordând o mai mare importanță statutului obținut astfel, decât fericirii. Această goană după pirostrii duce la formarea cuplurilor sortate sau nu eșecului: tânăra și ipohondrul, femeia ușoară și familistul, prietena întoarsă din străinătate și italianul. Cuplul monden și întotdeauna flămând poartă doliu. Aceștia reprezintă oglinda morbidă așezată în fața noilor uniri, întrucât problema căsătoriei și cea a „cine pe cine îngroapă” sunt consecutive, sau chiar congruente. Desacralizarea căsniciei este completă în momentul în care ea devine o povară fără scăpare, consoarta fiind în mod absolut sigur până la moarte singura prezență relevantă în viața bărbatului.

Krum rămâne singur, în ciuda disperării mamei sale. El devine observatorul evenimentelor, aspirând, pe rând, la soarta fiecăruia. Atât Truda, cât și femeia venită din străinătate îi trezesc interesul, însă renunță încet la ambele posibilități, alegând să-și păstreze condiția. Krum își asumă rolul de „vocea rațiunii” în momentul în care este nevoit să consoleze ipohondrul aflat pe moarte, explicându-i rostul existenței și a neirosirii acesteia. Medicina, sau știința pură, se află în contradicție cu cele spuse de el, banalizând viața însăși într-un mod metalic și distant. „Folosește ce-ți este dat” este deviza recomandată, întrucât existența este un cerc închis, singurele posibilităși fiind cele previzibile: Lumea n-are alte jucărele să-ți ofere… A încerc să-ți depășești condiția înseamnă a te irosi.

Krum este un scriitor în așteptarea romanului care se scrie singur. Ceea ce îi este dat să observe în cartierul său reprezintă mai multe versiuni a ceea ce i s-ar fi putut întâmpla lui, dacă ar fi ales să participe, dacă ar fi ales o femeie. Astfel, Krum asistă la desfășurarea propriei vieți în mai multe variante. Statutul său de scriitor, însă, conferă lucrurilor o aură de posibilă ficțiune. Ceea ce se întâmplă este imaginat, pentru a trage învățăinte din ceea ce propria-ți minte îți poate revela: „Ești o pagină din romanul meu. N-ai nici o existență!”.

Sfârșitul îmbină tragicul cu optimismul. După moartea ipohondrului și a mamei sale, Krum se hotărăște să plece din nou, de această dată luând cu el tot ce a fost mai bun din cei din jurul lui și construindu-și, astfel, o viață mai bună – dilema legată de gimnastică a defunctului, constanta bună dispoziție a tinerei etc. Avionul cu care începe piesa își ia din nou zborul.

O piesă cu potențial uriaș

Spectacolul, în ciuda potențialului său, nu s-a bucurat de publicitate. Nu au existat afișe, deși directorii Teatrului Național au afirmat că exista unul în curs de realizare. Cristian Theodor Popescu vede, în schimb, lucrurile într-o aură mai optimistă: „primele patru reprezentații ale unui spectacol pot fi considerate avanpremiere întrucât în acea perioadă ele încă își caută publicul, iar pe parcurs devin din ce în ce mai transparente. În această perioadă de lansare încă doar emitem semnale. Temperatura reală și-o regăsește doar la a șaptea reprezentație sau chiar a zecea. Probabil că în toamnă, în stagiunea viitoare, se va ști despre piesă și publicul va începe să apară într-un mod mai consistent”. Bineînțeles, nu trebuie așteptat până la stagiunea viitoare pentru a vedea piesa. Va mai fi jucată sâmbătă, 6 iunie, și joi, 11 iunie. Ceea ce este adevărat este că, în ciuda lipsei de reclamă palpabilă, aceasta se poate face de public în sine, după ideea că un produs bun își face singur reclamă…

Anca CHIOREAN