Fantoma celor doua Revolutii
Doar un scurt comentariu pe marginea puseului mediatic provocat recent de inepuizabila tema a “revolutiei din decembrie 1989”. Bombastic si naiv, clamându-si exclusivitatea asupra subiectului, un post central de televiziune declama: “Am aflat oficial adevarul despre revolutie!” (În sfârsit!) “Zvonurile conform carora securitatea a tras în oameni în decembrie 1989 sunt pentru prima data confirmate.” (Nemaiauzit si nemaivazut din 1990 încoace!) “Informatiile apar în jurnalul de lupta al MapN din 16-22 decembrie 1989, facut public de Înalta Curte de Casatie si Justitie.”
Extraordinar! Asadar a fost desecretizat un document (ah, un document scris! s-ar extazia pozitivistii, caci unde nu este document, nu este istorie), iar în el adevarul-gol-pusca în toata splendoarea si oroarea lui, astepta sa fie, nici macar descoperit, ci, pur si simplu, lecturat ad literam. Erectia mediatica (reactia, scuzati anagramarea) a fost scurta si superficiala. Nimeni nu s-a întrebat în mod serios cum, când si cu ce scop a fost produs acest document, interogatii cheie pentru toate tipurile de documente si probe, de altfel. Mai toate posturile si ziarele au preluat cam acelasi ton si comentarii (semn ca inflamarea mass media a fost una indusa, în an electoral), pretinzând cu nonsalanta ineditul unor teme precum cea a tragatorilor necunoscuti îmbracati în echipamente sofisticate, a infiltrarii fortelor ministerului de interne printre reprezentantii armatei, a provocatorilor drogati si a confuziei generale care ar fi stapânit deopotriva peste militari si manifestanti.
Numai lupilor batrâni ai unui organ de presa aflat demult pe baricade le-a fost clar ca temele erau reciclate, recurente în istoria sacadata a proceselor revolutiei, teme reluate din procesele anului 1992 care-i vizasera pe înaltii ierarhi ai PCR si ai structurilor Ministerului de Interne.
În procesele revolutiei, simbioza justitiei cu politicul are ceva din tragismul siamezilor cu capul lipit. Pe tot parcursul regimului Iliescu, implicarea armatei în reprimare a fost un subiect tabu, celebrul lider revolutionar erijându-se de la bun început si în cerberul interpretarii dominante a revolutiei. Caci, dincolo de retorica si sofismele sale imbatabile, imaginarul politic al acestui personaj ramâne bântuit de fantoma revolutiilor socialiste, de factura iacobin-bolsevica, în care violenta are un rol central.
De abia în 1997, odata cu alternanta la putere, problema revolutiei revine în dezbatere, în viziunea alternativa a revolutiei anticomuniste, filonul revolutionar trecut sub tacere prin forta de noii detinatori ai puterii din 22 decembrie 1989, dar consacrat în 1990 prin Proclamatia de la Timisoara si prin Piata Universitatii. În timpul noii guvernari este initiata si responsabilizarea juridica a unor reprezentanti ai armatei implicati în reprimarea demonstrantilor de pâna la caderea lui Ceausescu.
Într-un flux si reflux politic interesant (daca nu ar fi îngrijorator) al adjudecarii politice a capitalului simbolic al revolutiei, urmatorul regim parlamentar anuleaza sentintele date în unele cazuri grele ale proceselor revolutiei. Acestea vor fi reluate în proximitatea unei noi alternante la putere, care, la 15 ani de la evenimente, sub amenintarea prescrierii faptelor, ataca frontal un alt subiect sensibil si dificil: responsabilizarea juridica a autorilor morali pentru cele peste 900 de victime produse dupa fuga dictatorului. Astfel, efectele (sau lipsa efectelor) juridice se leaga organic de politicul care îmbratiseaza, niciodata dezinteresat, una din interpretarile dominante ale revolutiei aflate într-o confruntare dura si inegala, si atunci, în inima evenimentelor, si acum, în posteritatea lor. Iar fantomele lor nu numai ca ne bântuie în continuare, dar vor mai produce consecinte palpabile în vietile noastre.
Sid NEDEEA
