“Călătorie la căpătul morţii”

Am fost foarte contrariată când am citit prima dată mitul peşterii. În esenţă, această metaforă cuprinde poate cea mai frumoasă şi mai plastică definiţie a devenirii umane. Pentru că este foarte greu să devii. Iar asta înseamnă să nu mai stai în jurul focului din peşteră, ocrotit de căldura şi lumina pe care acesta ţi le conferă, să-ţi întorci faţa către pereţii stâncoşi şi reci ai grotei, cu privirile înspăimântate de diformitatea şi bizareria umbrelor aruncate de foc pe pereţi. Iar pe măsură ce te îndepărtezi de foc, poate cu teamă,  poate cu temeritate, pe măsură ce paşii ţi se îndreaptă către gura peşterii, drumul devine din ce în ce mai greu, mai plin de capcane. Pericole, inerente de altfel oricărei căutări. Căci toată viaţa ne-o trecem căutând. Toată viaţa nu este decât un drum care ne îndepărtează de pacea şi tihna din jurul acelui foc arzând în mijlocul unei peşteri întunecate. Dar suntem mânaţi de vrerea, de nevoia de a găsi. Sau de a ne regăsi. Iar acest lucru cred că este cu mult mai greu de făptuit decât toate celelalte, fie că e vorba de bani, sau de putere. Motorul căutării, căutare ce este esenţa vieţuirii noastre, constă, cred, în regăsirea acelei tihne Ť ab initio Å¥, a acelei păci interioare de la început. Până la urmă, ceea ce contează nu este nimic altceva decât împăcarea. În primul rând cu tine. Esenţială în toată această sforţare, în toată această luptă pe care o ducem de-a lungul unei vieţi este pacea şi mulţumirea sufletului, acea stare de sublim pe care nu ţi-o poate da decât găsirea propriei lumini. O reflexie, o oglindire în interiorul tău a focului de început. Dar cât de grea este ajungerea în lumină! Ce greu este să parcurgi întunericul, până la ieşirea din peşteră. Paradoxal, cel mai mare duşman al nostru suntem uneori chiar noi înşine. Iar după ce în sufletul nostru lucrurile se limpezesc, ne putem împăca şi cu lumea, cu Dumnezeu, cu semenii. Abia după ce pacea ne ia în stăpânire sufletul, putem cunoaşte sublimul, fericirea împăcării noastre cu tot şi toate cele ce ne înconjoară. Şi am credinţa că această stare de sublim şi de împăcare ne împlineşte atât de mult, încât merită să ne batem, să ne războim cu noi şi cu lumea.