Capcanele din noi

Chiar dacă nu realizăm, avem nevoie de momente în care să ne oprim, din când în când, din ritmul nebun al acestei vieţi şi să dialogăm cu noi înşine. Nu pe teme filosofice, existenţiale, de nepătruns ori de nespus. Este, însă, cazul să ne întrebăm, pur şi simplu, de ce facem ce facem? Adică, ce ne animă în a ne pratica profesia? Tremurăm de pasiune, ne convine locul călduţ, simţim că asta vrem, suntem mulţumiţi cu câştigul ori „dă bine” în ochii lumii? Dacă ne vom răspunde cinstit şi ne vom analiza onest replica, vom vedea câtă importanţă are, nu numai pentru noi, ci şi pentru copiii noştri.
Bunăoară, televiziunile au prezentat –pe benzi de ştiri ori în retrospective- la început de an, una dintre concluziile Raportului Comisiei Uniunii Europene (în ce ne priveşte) pe anul 2003: imixtiunea politicului în justiţie.    
Ne aducem cu toţii aminte de întrebarea agasantă pe care ne-o puneau, în copilărie, rudele, prietenii, cunoscuţii: „ce vrei să te faci, puişor, când vei fi mare ?” Unii dintre noi răspundeam „la plesneală”, alţii eram influenţaţi de părinţi de la naştere (pentru „îmbrăţişarea” profesiei lor), iar alţii chiar aveam încăpăţânarea de a simţi ce vrem să facem. I-am auzit şi eu pe aceşti prunci dând tot soiul de replici la o asemenea măiastră întrebare. Nu că ea nu şi-ar avea rostul, dar dacă tot o punem să-i ajutăm pe cei intervievaţi să realizeze ce dorim de la ei.
Mulţi dintre copiii prietenilor noştri răspundeau şi răspund invariabil „vreau să fiu judecător”. Chiar şi copilul meu (într-o vreme; staţi liniştiţi, acum s-a lecuit!) Dar nici unul dintre noi, cei mari, părinţii mândri de odrasle, ne le-am completat răspunsul cu o expresie profund necesară: „independent”. Adică, „vreau să fiu judecător independent”. Nici măcar profesorii din facultate nu s-au oprit prea mult (în nici un caz destul) asupra acestui adjectiv (dacă e să-l catalogăm din punct de vedere gramatical).
Şi atunci, nu ne rămâne decât nouă înşine, să ne educăm în acest sens. Odată ajunşi în oceanul profesiei, ne cufundăm în legi şi speţe. Ceea ce este fundamental. Dar oricât de strălucitori am fi ca magistraţi, dacă nu suntem independenţi, atunci nu suntem.
 Să acceptăm că am trecut de bariera înţelegerii acestei realităţi. Că realizăm profunzimea misiunii noastre şi mijlocul principal prin care ne-o putem îndeplini, astfel încât să ne putem privi cu demnitate în faţă. Am fi tentaţi să zicem că am parcurs cu succes toate etapele necesare. Că am ajuns pe culme. Că am atins apogeul. Că am înţeles cum şi ce avem de făcut. Dar, un nou dialog se impune. Suntem gata să ne asumăm această legal statornicită independenţă? Sau ne este de ajuns să citim despre ea, să ştim că există, să o acceptăm.
Deseori ni s-a întâmplat, cu ocazia unor confruntări ce n-au fost deloc pe placul şefilor noştri, să ni se spună, după ce furtuna a a trecut, că am procedat foarte bine. Mulţi dintre cei de lângă noi ne-au aprobat, ba ne-au chiar felicitat pentru poziţia luată. Dar nici unul nu a avut curajul să-şi spună punctul de vedere în mijlocul confruntării. Sau să-l susţină pe cel exprimat de altul, deşi aveau convingerea că este cel corect. Această vitejie de după luptă ne relevă capcana din noi. Teama organică ce ne reduce la absurd. Teama de a ieşi în faţă pentru propriile nevoi sau pentru cele ale semenilor. Îndreptăţite. Teama de a fi independenţi. Cu adevărat. Atât cât legea ne permite. Şi atunci, să nu ne mai supărăm în zadar că politicul nu ne respectă esenţiala indepdendenţă. Niciodată ea nu s-a oferit pe tavă, pentru că supunerea justiţiei este potul cel mare al jocului. Tocmai de aceeea, trebuie să ne-o oferim noi înşine. Cu fruntea sus şi cu conştiinţa curată. Altfel, nu avem nici un rost.