Castelul din Å¢opa, luat pe sus de tâlhari

„Omoară-ne domnu’ șef, fă-ne ce vrei tu, dar nu ne da pe mâna poliției că ne mor copiii de foame!”

Un reporter a făcut ceea ce în mod normal ar fi trebuit să facă polițiștii din comună: i-a surprins și fotografiat pe hoți la locul faptei, i-a legitimat și dacă i-ar fi stat în putință, probabil că i-ar fi și reținut. Asta așa, ca să nu se mai ostenească oamenii legii cu încă un caz a cărui complexitate le-ar fi dat cu totul peste cap dulcea tihnă a unei călduțe zile de mai…

Marți, 5 mai 2009. În Albești e forfotă mare. Agentul Costel Gliga va fi ridicat la rangul de șef de post, iar tot centrul comunei e înțesat de oficialități, polițiști și ziariști. Reporterul Ziarului de Mureș nu pare prea interesat de eveniment așa că dă o fugă până la principalul punct de atracție al comunei: Castelul Bethlen din Å¢opa. Numai că… surpriză. Edificiul vechi de sute de ani nu este de fapt atracția turiștilor… ci a hoților.

Cu mâța-n sac

„Bună ziua, actele la control, vă rog!”

„Auăleu… Domnu’ șef, nu ne nenoroci. Nicule, hai jos de-acolo!”

În timp ce în comună este înscăunat un nou șef de post, la castel activitatea e-n toi. Patru hoți dărâmă un perete și-l încarcă, harnici, în căruță. Sunt toți dintr-o familie. Capul operațiunii este bătrânul Nicolae. A lui a fost ideea și tot al lui este și atelajul în care este încărcată acum prada. Nicu, este fiul și mâna lui dreaptă. Rolul acestuia este să se urce pe zidurile castelului și să arunce cărămizile lângă căruță, de unde sunt preluate de Nicolae, nepotul „șefului” și copilul „adjunctului”. Ultimul, în ordinea ierarhică a grupării este mezinul familiei, Nicușor. Acesta din urmă, un țânc de doar câțiva ani, este la primele furturi la care ia parte. Deocamdată, singurul lui rol este să țină hățurile calului, dar cine știe? Poate că odată și-odată va veni și vremea lui. În castel mai este încă multă cărămidă, așa că are timp suficient să avanseze. Până atunci însă…

„Ce faceți stimabililor, cu toate cărămizile din căruță?”

E o chestiune de onoare față de trecutul acestui măreț edificiu să nu las să treacă neobservat un asemenea jaf. Autoritățile o fac de vreo câțiva ani încoace. Pe mine însă, nu mă lasă inima…

„Nu furăm, domnule dragă. Ne chinuim și noi cum putem”, mi se tânguie bătrânul Nicolae. „Pe alții care fură trebuie să-i arestați, nu pe noi. Noi vroiam doar să facem un aplecător pentru cal, dar dacă vreți, descărcăm căruța imediat. Nicule, hai mă odată jos!”

Nicu n-are însă nici un chef să coboare chiar în gura lupului.

„Sunteți de la poliție?” mă întreabă speriat din vârful castelului, unde stă cocoțat ca un berzoi. Adevărul e că fără uniformă sunt slabe speranțe să-i impresionez.

„Sunt reprezentantul legal al moștenitorilor”, îndrug la nimereală. Și ca să dau greutate vorbelor mele…

„Voi știți cum se numește ceea ce ați făcut voi aici? Furt calificat. Și știți cum se pedepsește? Cu închisoare de la 3 la 13 ani.” Asta i-a dat gata pe nefericiți:

„Omoară-ne domnu’ șef, fă-ne ce vrei tu, dar nu ne da pe mâna poliției că ne mor copiii de foame.” Și până să mai apuc să zic ceva, cei patru urmași ai Sfântului Nicolae și-au răsturnat cărămida păcătoasă din căruță și duși au fost. Pentru cât timp, doar ei știu…

Șeful de post

Faptul că hoții n-au nici o jenă și fură nestingheriți ziua în amiaza mare dintr-un monument istoric, nu spune prea multe despre destoinicia apărătorilor legii. Clădirea arată acum ca după bombardament și reprezintă un adevărat pericol pentru cei care se apropie de ea. Prădătorii, în lăcomia lor n-au nici măcar atâta minte încât să priceapă că un zid nu poate sta în aer dacă-i tot scoți cărămizile de la bază. Pentru toată această situație nu se găsește, într-un mod cu totul ciudat, nici măcar un vinovat. Noi am solicitat totuși o declarație proaspătului șef de post al comunei și iată ce ni s-a spus: „Deocamdată este prematur să mă pronunț cu privire la o situație despre care nu am luat la cunoștință. Urmează să mă interesez dacă într-adevăr clădirea este monument istoric, așa după cum susțineți dumneavoastră, și în funcție de ce voi afla, vă voi putea da un răspuns în decurs de câteva zile.”

Până când polițiștii se vor edifica în privința castelului care de sute de ani tot pe-aici își face veacul, hoții vor putea să-și reia netulburați vechile îndeletniciri. Iar dacă munca de documentare va înainta ca până în prezent, mărețul edificiu al nobililor Bethlen va fi transformat în cel mai scurt timp într-o mulțime de bordeie și aplecătoare țigănești. Asta în cazul în care nu se vor mai găsi reporteri nebuni care să-i pună pe tâlhari pe fugă…

Allain CUCU

Caseta separata

Primarul Nicolae Șovrea:

„Vom dărâma de tot castelul”

Potrivit primarului comunei, soarta castelului este aproape pecetluită: „Am auzit că prin anii ’90 a existat un investitor austriac pe care l-ar fi interesat castelul din Å¢opa. De ce nu s-a concretizat investiția, n-aș putea să vă spun. Pe atunci clădirea era într-o stare mult mai bună, exista acoperiș, iar zidurile nu erau surpate cum sunt acum. De atunci însă, nimeni nu s-a mai interesat de domeniu, nici chiar moștenitorii. În momentul de față, am fi dispuși să-l donăm, doar ca să reușim să-l salvăm. Totuși, e greu de crezut că acest lucru se va întâmpla. Clădirea e distrusă aproape în totalitate și ar costa enorm refacerea ei. Ar fi nevoie de un investitor nebun, pe care să nu-l intereseze ce face cu banii. În cazul în care situația va continua, vom dărâma noi castelul, înainte ca acesta să facă victime.”

Scurt istoric

Prima mențiune documentară a localității datează din anul 1301 și se referă la trecerea moșiei Å¢opa din posesia voievodului Transilvaniei, Ladislau Kan în cea a comiților Nicolae și Ponan, fiii lui Desideriu. Castelul a fost construit abia 300 de ani mai târziu, în anul 1617 de către Farkas Bethlen, consilierul principelui Gabriel Bethlen. În anii 1640-1641, fiul lui Farkas Bethlen, Kanos, a reconstruit castelul în stil renascentist, l-a mărit și l-a înconjurat cu ziduri de apărare, străjuite de patru turnuri. Se spune că întreg domeniul era atât de luxos încât era renumit în întreaga Europă. Clădirea se vroia a fi o replică a celebrelor castele de pe Valea Loirei, iar parcul era o adevărată explozie de frumusețe și bun gust.

Anul 1945 a însemnat sfârșitul nobilului edificiu. Odată cu izgonirea familiei Bethlen de pe proprietate, a început distrugerea întregului domeniu. În anul 1948, clădirea a intrat pe mâinile Secției de Gospodărire Criș. Deși fusese declarată monument istoric, aceasta a fost folosită fără nici o mustrare de cuget ca simplu depozit. După distrugeri succesive și modificări fără nici un fel de aviz, CAP-ul din Albești a emis o cerere de scoatere din lista monumentelor istorice, invocându-se în mod cinic valoarea arhitecturală insignifiantă.

Inundațiile din anul 1970 au afectat destul de grav clădirea, astfel încât, trei ani mai târziu, se lua în calcul strămutarea castelului la câțiva kilometri distanță, propunându-se ca eventual nou amplasament, zona de agrement Hula Daneș. Această lucrare nu a fost realizată niciodată, ca de altfel nici planul de restaurare întocmit în anul 1992. În ultimii ani, distrugerea edificiului a fost desăvârșită de nepăsarea autorităților și de lăcomia hoților care au furat practic tot ce se putea fura. Astăzi, din castelul strălucitor de altă dată a mai rămas doar o grămadă mare de moloz, care nu mai trezește interesul nimănui și care, în mod dureros, a ajuns să țină umbră pământului degeaba.

Biserica hameiului

Bătrânii spun că o altă moșie boierească era la doar doi kilometri distanță, în satul Boiu ( n.r. satele Boiu și Å¢opa sunt lipite între ele). Se zice că grofilor de aici le plăcea atât de mult băutura, încât li se dusese buhul de oameni cheflii prin toate împrejurimile. Berea, în special, era băutura cea mai îndrăgită la curte, astfel că o bună parte din culturile moșiei o reprezenta hameiul.

Depozitul în care era procesat acesta se afla doar la câțiva pași de conac, așa că, nobilele gâtlejuri nu erau aproape niciodată uscate. Cine s-ar fi gândit vreodată că acest adevărat templu al lui Bachus ar pute fi transformat vreodată în… biserică?…

Enö bacsi are aproape 90 de ani și-și amintește perfect poveștile părinților săi despre această minune:

„Biserica Reformată nu era unde este ea acum, ci mult mai sus, cocoțată pe deal. În anul 1913 a fost un potop de ploi, cum nu se mai văzuse până atunci. Holdele au rodit atăt de mult, încât oamenii n-au mai avut loc unde să-și depoziteze bucatele, așa că le-au lăsat pe câmp. Toți se minunau și ziceau că asemenea belșug nu există nici în povești. Numai că, pe lângă belșug, ploile au adus cu ele și multă nenorocire. Dealuri întregi au fugit, înghițind în surparea lor nenumărate gospodării. Printre ele se afla și biserica reformată din sat. Rămași fără biserică, oamenii au început să se roage pentru o minune. Și ea a venit. Într-un moment de mărinimie, groful le-a dăruit sătenilor chiar depozitul lui de hamei. Așa a avut satul din nou biserică, iar boierul a scăpat de patima băuturii…”