„Inginerii de azi n-ar fi putut absolvi Liceul Industrial unde am învățat eu!”

Deși este unul dintre cei mai buni specialiști pe domeniul său, inginerul Ovidiu Georgescu, directorul Sucursalei de Distribuție a Energiei Electrice Târgu Mureș, este un tip foarte discret. A terminat Facultatea de Electrotehnică la Cluj, în 1983, cu o medie amețitoare, 9,63, fiind al 29 pe țară. Despre cariera sa în domeniul energiei electrice, despre pasiuni – sport, aeromodele și vânătoare -, despre viitorul tinerilor ingineri de astăzi, în dialogul următor.

Reporter: Cum se intra pe vremuri la Universitatea Tehnică?

O.G.: Pe bune, cu concurență. Cred că am fost 7 pe un loc. De fapt concurență mare, 9 pe-un loc, a fost și la intrarea în liceu. Am terminat Liceul Industrial 3, specialitatea Mașini și Aparate Electrice. A terminat și Călin Enăchescu acolo, actualul prorector de la Petru Maior, și am avut profesori mari din Târgu Mureș. Eram o clasă extraordinară, din 27 de colegi 25 au mers la facultate. Pe atunci, liceul era o treabă serioasă. Terminai cu niște cunoștințe pe care azi numai unii absolvenți de facultate le au.

Rep.: Vă amintiți orele de practică din liceu?

Da, cum să nu, acolo învățai meserie. În anul doi am început cu lăcătușeria. Ne puneau la pilă, la menghină, să facem diverse scule. În anul următor am făcut forjă, strung, freză… Așa, câte două săptămâni la fiecare. Apoi am trecut la partea electrică, am bobinat motoare, aveam și normă. Făceai șase bobine te lăsau acasă mai repede cu o jumătate de oră. În anul cinci am făcut deja practică la Azomureș, la Automatizări și la PRAM. La sfârșitul liceului, țin minte, proiectul meu de diplomă era un detector de metale. Care chiar funcționa…

Rep.: De ce ați ales ingineria?

O.G.: Pe vremea aceea, mama fiind învățătoare și tata ofițer, ideea era să ai o meserie. Dacă terminai un liceu industrial aveai o pâine sigură și bună. Å¢in minte că am fost repartizat după terminarea liceului la Electromontaj Cluj, Brigada Târgu Mureș. Cu învățatul n-am dus-o rău, la absolvire am fost al treilea pe liceu și al doilea pe facultate. (Râde..) Nevastă-mea m-a întrecut întotdeauna, ea a terminat prima…

Rep.: Cum era viața de student la Cluj?

O.G.: Extraordinară primii doi ani și jumătate, după aceea m-am însurat… (râde cu subînțeles…). Am stat în cămin patru ani, ultimul an am mers în gazdă, nu am mai prins loc. Am început în Observator, șapte inși într-o cameră. Am sfârșit facultatea într-un bloc din Zorilor, cred că primul bloc construit în zonă. Era un noroi până ajungeam jos, în centru, că trebuia să ne luăm încălțări de schimb.

Rep.: După absolvire unde v-au repartizat?

O.G.: Repartițiile se făceau după medii, după căsătorii și după buletin, iar orașele mari erau închise. Eu având medie mare, am fost al 29-lea pe țară, puteam să aleg practic orice locație din țară. Am preferat însă să mă întorc aproape. Am ales Reghinul ca fazanii…și eu și nevastă-mea. Am făcut un an naveta acolo…

Rep.: De ce ca fazanii?

O.G.: Pentru că aveam rezultatele pe care le aveam, iar nevastă-mea a fost șefă de promoție la Filosofie și a ajuns să predea la Liceul Agricol… De asta zic… Am pierdut practic patru ani. Eu am lucrat la IPL Reghin, cea mai mare fabrică de pal din țară, automatizată ultimul-răcnet. Aveai ce învăța acolo…Îmi amintesc că mi-au cerut să intru în partid și n-am avut ce face, dar când m-am dus să mă înscriu m-au văzut ăia așa bărbos și cu părul mare mi-au zis că nu am ce căuta acolo. Atunci a fost singura dată când am renunțat la barbă…

Rep.: Cât ați rămas la IPL?

O.G.: Am stat un an, 1983-1984, după care m-am transferat la Ilefor Reghin, pentru că această întreprindere avea în subordine Liceul Forestier. Acolo am lucrat un an ca profesor, am predat 11 materii…Apoi, în al treilea an de stagiatură, m-au chemat la IPL Târgu Mureș, aveau probleme la departamentul energetic. Când am terminat stagiul am și tulit-o la Electrica, pe atunci îi spunea IRE. Era meseria mea. Am venit la directorul de atunci, Macarie, și i-am zis: „Dom’le, vreau să-mi fac meseria, sunt bun pe Automatizări”… S-a uitat la mine și mi-a zis: „Bine, măi băiatule, ia să mergi tu întâi să înveți meserie la Înaltă Tensiune. M-am dus, ce să fac, și acolo am rămas până în 2002, urcând toate treptele până la șef de secție. În 2002 am plecat la Brașov.

Rep.: Dar de ce ați ales Brașovul?

O.G.: Conform directivelor europene serviciile au trebuit să fie externalizate și a fost înființată Societatea de servicii, cu o sucursală la Brașov. Atunci s-a făcut și Filiala de Distribuție și Furnizare, o altă structură nouă la Brașov, care coordona șase județe din punct de vedere al întreținerii și reparațiilor. M-au chemat director tehnic și am muncit acolo vreme de doi ani, 2002-2004. În 2004 am fost promovat director la acea societate și am rămas până în 2005, când, după pensionarea d-lui Macarie și cu acceptul acestuia, m-am întors ca director la Târgu Mureș. Pe vremea aceea Furnizarea și Distribuția erau împreună, separarea venind acum un an și jumătate. Acum suntem trei bucățele de societăți la Târgu Mureș, Agenția de Servicii Energetice, Sucursala de Distribuție a Energiei Electrice (unde sunt eu director) și Agenția de Furnizare a Energiei Electrice (care se ocupă de contractele cu clienții), toate trei fiind subordonate structurilor respective din Brașov. Toate trei au ca acționar unic statul, iar gestionarul acestor acțiuni este SC Electrica.

Rep.: Ce planuri de investiții are Sucursala de Distribuție în 2009?

O.G.: Anul trecut am dat în folosință o stație nouă, la Reghin, de 110 KV. Când am plecat eu la Brașov, în 2002, această stație era preconizată la Azomureș. Când m-am întors, am considerat că viitorul combinatului chimic nu mai este atât de cert încât să investim 7-8 milioane de euro într-o stație care ar putea rămâne cât de curând fără clientul principal. Am redirijat această investiție la Reghin, o zonă în plină dezvoltare. Luptăm acum să construim o stație de transformare în zona Sânpaul, lângă viitoarea autostradă. Am găsit locația, avem studiile de fezabilitate aprobate și la București și la Brașov. Din păcate s-a schimbat factorul de decizie politic și investiția (aproximativ 5 milioane de euro) nu a fost bugetată pentru acest an. De aici putem alimenta Parcul Industrial, Aeroportul, să suplimentăm alimentarea pentru Iernut, cereri sunt multe. Avem în derulare proiectul de trecere la 20 de KV a zonei industriale mureșene. În stația de transformare Mureșeni tensiunea principală e 6 KV, ori dezvoltarea viitoare a orașului impune trecerea la 20 KV. E o lucrare de 12,5 milioane lei, bani alocați deja, așteptăm numai autorizația de construcție de la Primărie.

Rep.: Despre energiile alternative ce părere aveți?

O.G.: Ce știu eu este în baza avizelor de racordare care ni se cer și pe care le emitem noi. A fost până acum o singură intenție mai serioasă a unui investitor, care ar fi dorit să investească într-o centrală solară de 5 MW, în zona Acățari. A cerut un aviz pe care i l-am dat. Mai departe nu știu. 5 MW înseamnă cam cinci hectare de teren acoperite cu panouri fotovoltaice. Destul de mult, zic eu, aproximativ puterea unui oraș ca Iernutul.

Rep.: Ne întoarcem la tinerețe. Ați făcut volei de performanță?

O.G.: Printre altele făceam sport de performanță la școala sportivă, am fost în divizia școlară la volei. Am practicat acest sport și la facultate, la Cluj, și apoi la diverse cluburi din Târgu Mureș.

Rep.: Cum era viața de sportiv atunci?

O.G.: Divizia școlară la volei era o competiție de unde se selectau jucători de perspectivă pentru echipele de divizie A și pentru națională. Băteam o jumătate de țară, aveam autocarul nostru, eram cazați la cele mai tari hoteluri, era o viață frumoasă. Aveam o concurență acerbă cu Clujul, cu Baia Mare, cu Dejul, echipe puternice.

Rep.: Mergeți la meciuri?

O.G.: Îmi place să joc, dar să fiu spectator…nu prea am timp.

Rep.: Alte pasiuni?

O.G.: Când eram mai tânăr eram pasionat și de aeromodele, Otto Hintz era asul în materie și de la el am învățat acest meșteșug. Un mare prieten și pasionat de aeromodele este și Dănuț Ștefănescu de la Mediu. Erau vremuri frumoase, când lucram acolo împreună și bricolam aeromodele. Acuma, cu vârsta, când forțele pentru sport de performanță m-au mai lăsat, m-am apucat de vânătoare. De fapt, am început prin 1993. Și pe lângă asta sunt amator de fotografie, am niște aparate semiprofesionale și fotografiez aproape orice.

Rep.: Ce fel de vânător sunteți?

O.G.: Din păcate, în ultimul timp, unii s-au făcut vânători numai din orgoliul de purta o pușcă în spate. Aceștia sunt în special oamenii care s-au îmbogățit rapid. Ei nu au deontologia acestei practici. Există însă și oameni deosebiți, chiar la noi în Mureș. Eu sunt încartiruit în grupa Grebeniș, dar de când sunt director, de patru ani, sunt invitat să vânez în tot felul de zone…Probabil că după ce n-o să mai fiu director o să mă întorc la Grebeniș…

Rep.: La Balc, pe domeniul lui Å¢iriac, nu ați ajuns?

O.G.: Auleu, nici chiar așa… Eventual ca și gonaș dacă m-ar fi chemat..(Se amuză copios…)

Rep.: Cu ce trofee vă mândriți?

O.G.: Eu sunt adeptul ideii că mergi la o partidă, împuști un trofeu și îți ajunge! Nu vorbesc de vânatul comun, vulpea, iepurele, mistrețul, care se împușcă pentru că există în număr mare și nu mai constituie un trofeu. Am un trofeu de urs, unul de cerb, mai multe de căprior… N-am reușit încă să împușc un cocoș de munte. Am încercat să împușc o capră neagră și n-am reușit pentru că nu aveam armamentul corespunzător ca să fiu sigur că nu o rănesc doar și nu mi-am permis… A fost o excursie deosebită însă, nu credeam că la vârsta de 49-50 de ani pot să urc pe jos Iezerul Mic. E drept că am schimbat trei cămăși până sus, dar am biruit, alături de un bun prieten, președinte de asociație de vânătoare. Sunt momente deosebite, viața ar fi altfel fără ele…

Rep.: Ați vânat și în afara țării?

O.G.: Da, am vânat mistreți în Ungaria, dar am fost foarte dezamăgit de organizare. Acolo nu mai e nimic natural și sper să nu ajungem și noi așa.

Rep.: Care este ultima carte care v-a marcat?

O.G.: Cred că „La pescuit de somoni în Yemen” și să știți că nu e o carte despre pescuit. E o poveste frumoasă despre reușită, personajul demonstrează că dacă vrei cu adevărat ceva atunci reușești. Ce treabă are somonul cu Yemenul? Niciuna, aparent. Dar personajul nostru își dorește cu atâta îndârjire să pescuiască somon acolo încât până la urmă își realizează visul.

Rep.: Ce șanse are astăzi un tânăr inginer, de pildă?

O.G.: După Revoluție a scăzut foarte mult cererea de ingineri pe piață și acest lucru s-a văzut la admiterile la facultate. Nu era concurență aproape deloc. Am scos însă pe bandă rulantă juriști și economiști, care acum își găsesc cu greu locuri de muncă. În ultimii ani, piața și-a revenit și a crescut din nou cererea de ingineri buni. Din păcate, inginerii de azi nu mai sunt atât de grozavi ca pe vremuri. Eu am predat trei ani la Petru Maior. Sunt profesori deosebiți acolo, condiții bune. Dar din 25 de studenți câți erau într-un an de Electroenergetică, dacă meritau să fie 5 ingineri era bine! Restul n-ar fi terminat nici liceul de specialitate pe care l-am terminat eu. Am avut ocazia să-mi selectez câțiva studenți buni, care au deveni ingineri și cu care colaborez și în ziua de azi.

Rep.: De ce ați plecat de la catedră?

O.G.: Vă spun sincer că m-am plictisit. N-am rupt legătura cu învățământul, însă. Chiar ieri (marți – 5 mai – n.r.) am fost la Brașov, la universitate, unde mi-am susținut teza de doctorat. E vorba de o cercetare de șapte ani, pe tema maintenanței rețelelor electrice de distribuție. O abordare nouă, aplicabilă, a acestui domeniu.

A consemnat

Alin BOLBOS