Castelul Haller din Mihai Viteazu, scos la mezat de irlandezi

Despre castelul Haller din Mihai Viteazu, majoritatea sătenilor habar nu au că există, deși acesta se află chiar la intrarea în sat. Construcția a fost ridicată undeva la jumătatea secolului al 16-lea și timp de patru secole a fost locuită de nobila familie transilvăneană Haller. După cel de-al doilea război mondial acesta a fost naționalizat și până în 1989, aici a funcționat sediul C.A.P.-ului.

„Castelan” fără știre

Hazliu este faptul că un țăran din localitate a cumpărat după revoluție întreaga proprietate, fără să știe ce a cumpărat de fapt. A aflat 17 ani mai târziu, când era cât pe ce să înfunde pușcăria datorită neștiinței lui.

„Eu am cumpărat magazia C.A.P.-ului prin ’90 cu 13 milioane de lei. Erau bani grei pe atunci, că atât costa un apartament la oraș. Timp de 17 ani m-am servit de clădire, drept magazie de nutreț pentru vite, până anii trecuți, când am vrut să o renovez, ca să mă mut în ea. Atunci era să dau de necaz.”

Cu ceva bani puși deoparte și cu mult simț gospodăresc, omul nostru a început să-și transforme vechea „magazie” în casă de locuit. A dărâmat unde era de dărâmat, a turnat beton, unde i se părea că pereții sunt mai șubrezi și și-a făcut planul cum să-și compartimenteze încăperile. Numai că, după doar câteva zile de muncă susținută, a primit pe neașteptate vizita inspectorilor de la Monumente Istorice.

„Când au văzut ce m-am apucat să fac, s-au luat cu mâinile de cap. Eu turnam betoane unde mi se părea mie că e nevoie, n-aveam plan, nici studiu de fezabilitate, nici studiu istoric… nimic. În timp ce ei îmi scriau amendă după amendă și mă amenințau cu pușcăria, eu nu pricepeam nimic. De ce studii istorice trebuie să ai nevoie la țară, ca să-ți repari casa? Abia după câteva ore de discuții aprinse, am înțeles cum stă treaba și le-am promis că n-o să mai bat nici un cui. Așa am scăpat de pușcărie.”

În urma acestei pățanii, bietul om a hotărât să se lepede cât mai repede cu putință de statutul de „castelan”. Cu puțin noroc, a găsit niște irlandezi interesați, cărora le-a vândut întreg domeniul. Astăzi, castelul este din nou scos la vânzare și de data aceasta, cu acte în regulă, ba pe deasupra și cu un studiu istoric, să știe omul care-l cumpără pe ce dă banii. Cu toate acestea, nimeni nu se îndeasă încă, la un statut de „castelan”. De vină ar fi prețul cam piperat, pe care proprietarii îl cer pentru o grămadă de ruine și un renume istoric…de care nimeni habar nu are: 250.000 de euro.

Până una alta, de saloanele conacului se bucură cele câteva oi și capre ale vechiului proprietar.

„Când au cumpărat irlandezii clădirea, mi-au spus că nu au bani să plătească paznic, așa că m-au rugat pe mine să am grijă, să nu se fure nimic de aici, iar eu chiar asta fac” a încropit la repezeală o scuză, paznicul de ocazie.

Ca să intri în castel, trebuie să fii cu adevărat bine motivat. Din scările intrării principale, n-au mai rămas decât primele și ultimele două. În total patru trepte. Între ele e hăul. Pe terasa din fața ușii dai exact de aceeași situație: pe margine se mai poate merge cu grijă, ca barza într-un picior, pentru că în mijloc surpătura îți dezvăluie, întunecoasă și adâncă, pivnița boierească.

Pe urmele grofilor,

de la tanti Florica la moș Culiță

„Ä‚sta nu-i castel, mamă, aici a fost C.A.P-ul”, îmi retează scurt vorba, tanti Florica. E micuță, mustăcioasă ca un flăcău și aprigă nevoie mare. Are puțin peste 80 de ani. Câți exact, nici ea nu știe. Încerc în zadar să o descos despre ultimii grofi care au trăit aici. Nu știe și pace bună.

„Nu ți-am zis că aici a fost C.A.P-ul? Ce mă tot întrebi?” își zburlește mustățile spre mine. E greu să o dai la pace cu ea, așa că renunț repejor. Câteva case mai sus, locuiește nea Ilie, fostul brigadier al C.A.P.-ului. E cam de aceeași vârstă cu tanti Florica, dar mult mai bucuros de oaspeți.

„Pe vremea C.A.P-ului, aici era o frumusețe. Toată curtea era o livadă binecuvântată cu fel și fel de pomi, iar aleile erau străjuite de brazi tineri și frumoși.”

„Și înainte de C.A.P?” încerc eu să-l aduc la subiect.

„Înainte locuia grofoaia cea bătrână, singură în tot castelul”, dar până să apuc să mă bucur…

„Eu doar atâta știu, că-n castel au locuit grofii Haller. Mai multe, poate să-ți spună Culiță, că bunicul lui a fost slugă la castel.”

Moș Culiță, are aproape 90 de ani și locuiește chiar în casa pe care bunicul său a construit-o pe vremea când era slugă. Nici el nu-și mai amintește prea multe despre castel și despre ai lui stăpâni. Bănuiește doar că aceștia erau foarte omenoși, de vreme ce i-au dăruit bunicului său un loc de casă și l-au ajutat să și-o construiască, măreață ca o casă de chiabur.

„Bunicul meu nu mi-a povestit prea multe despre grofi. Aceștia nu stăteau tot anul aici, iar când veneau, nu prea ieșeau în lume. Din câte îmi amintesc, aveau mai multe domenii, iar aici veneau când vroiau liniște. De asta nici nu aveau mai multe slugi… Asta era casa bătrânei baronese, mama lui Gábor”. (n.r. Gábor Haller)

“Era doar o poveste ce mi-o zicea moșul mereu. Odată, au venit niște tâlhari, să fure de la conac. Noroc că era el aici, că atunci grofoaia era singură. I-a alungat vitejește” îmi povestește mândru moș Culiță.

“Dar și grofii au fost generoși cu el. Altfel crezi că mai stăteam eu în casa asta, în curte de castel?“

Epilog

După o zi de alergat prin zloată, de la castel la tanti Florica, de la tanti Florica la brigadierul C.A.P.-ului și de la el, la moș Culiță am aflat în sfârșit că, probabil, grofii Haller au fost oameni buni. La nici 500 de metri de castel, se află vechiul cimitir al familiei Haller. Sunt extrem de puțini oameni, care știu de existența acestuia. La căpătâiul nobililor ce au stăpânit cândva aceste locuri, străjuiesc acum ciulinii, gunoaiele, și o dureroasă uitare, în timp ce ruinele trezesc localnicilor, doar amintirea vremurilor când aici înflorea C.A.P.-ul.

Cu secole în urmă, castelul boieresc, înconjurat de o grădină de flori, era oaza de liniște a nobililor. Astăzi, conacul mai stă în picioare doar pentru a adăposti o turmă de capre și oi, noile stăpâne ale domeniului. Concluzia o trage Ion, un fel de cetățean turmentat al localității: „Dom’le, eu cred că-n clădirea asta ar trebui să se facă un restaurant sătesc: aabarul lu’ HallerAA, dacă vrei… Atunci ai vedea dumneata, că tot satul ar ști de Haller și de castelul lui… ”

Allain CUCU