Uncategorized

Ce înseamnă integrarea României în UE (I)

Aderarea la Uniunea Europeană, Piata Unică Europeană, semnarea Tratatului de Aderare, sunt sintagme care ocupă un spatiu semnificativ în mass – media românească. Anul 2005, poate deveni pentru români – studenti, oameni de afaceri, magistrati sau politicieni –  anul aderării lor formale la UE, prin semnarea de către România, în aprilie, a Tratatului de Aderare.

 Integrarea reprezintă finalul unei perioade de tranzitie de 14 ani, a 4 ani de negocieri dure, dar si un nou început, acela al dezvoltării viitoare a societătii românesti ca parte integrantă, cu drepturi depline,  a Uniunii Europene, începând cu 1 ianuarie 2007.  Ziarul de Mures vă prezintă timp de mai multe episoade ce presupune integrarea în UE, care sunt beneficiile, dar si eforturile care trebuie făcute. Trecând peste sustinerea euforică, de către societatea românească, a integrării europene, acest proces trebuie  privit cu luciditate si realism, datorită implicatiilor majore – în termeni de beneficii si costuri – pe care le presupune. Nasterea Uniunii Europene, evolutia sa către spatiul economic, social si politic pe care îl constituie azi, extinderea ireversibilă către Estul continentului si în viitor, poate, către Balcani, arhitectura institutională,  cetătenia europeană, constituie fapte istorice sau realităti contemporane pe care nu le mai putem ignora, ca actori în devenire ai procesului de dezvoltare europeană.

Uniunea Europeană
– evolutia istorică
Ideea unificării europene se pierde departe în istorie, de la filosofii antichitătii, la monarhii evului mediu, de la efervescenta epocii moderne  până la contemporaneitate, însă Uniunea Europeană,  actorul international modern pe care – l stim azi, cea mai mare piată economică mondială,  este rezultatul unui proces evolutiv, început după al doilea război mondial, în contextul divizării continentului între două blocuri politico-militare si pe fondul unei nevoi accentuate de reconstructie a Europei
Artizanii constructiei europene, Winston Churchill, Konrad Adenauer, Robert Schuman, oameni de stat vizionari din perioada postbelică, au constientizat că relansarea Europei se putea face doar prin cooperarea franco-germană, transformând cărbunele si otelul, materii prime ale războiului, în instrumente simbolice ale păcii si tolerantei. Planul ministrului ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, inspirat de ideile lui Jean Monnet, ministrul francez al planificării, rostit la 9 mai 1950, devenită Ziua Europei, a constituit baza Tratatului Comunitătii Europene a Cărbunelui si Otelului, semnat la Paris în 18 aprilie1951, de Franta, Germania, Italia si. Benelux. Era constituit primul organism comunitar, supranational, independent, înalta Autoritate care avea puterea de a lua decizii în domeniul industriei cărbunelui si otelului.
Evolutia pozitivă a demersului de la Paris a determinat tările semnatare să extindă cooperarea asupra întregii lor economii. Ia, astfel, nastere Comunitatea Economică Europeană(CEE) si Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957. Prioritatea principală a statelor a fost o cooperare mai strânsă si realizarea unei piete comune. Piata comună presupunea eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării pietelor nationale într-o piată unică, ale cărei conditii să se apropie de cele ale unei Piete interne,  un tarif extern comun, libera circulatie a persoanelor, produselor, serviciilor si capitalurilor, integrarea unor politici – agricolă, transport, comert – coordonarea si completarea altora – socială si fiscală.
Succesele economice ale Comunitătilor Europene au determinat Marea Britanie, Irlanda Danemarca si Norvegia să solicite, în anii, 60 integrarea în Comunitate, fapt blocat însă de presedintele francez Charlles De Gaulle. Integrarea acestor tări se va realiza în 1972, mai putin a Norvegiei, care prin referendum a respins integrarea, la fel cum va face si în 1995.
Anii Â’80 aduc si integrarea Greciei (1981), a Spaniei si Portugaliei (1986), dar potentialul economico-social, redus fată de restul tărilor europene, s-a negociat în 10 ani de tranzitie.
Imboldul relansării economiei europene, aflată în stagnare, se datorează presedintelui Comisiei Europene, Jacques Delors, care a elaborat o Carte Albă – continând peste 300 de măsuri legislative, regulamente sau recomandări pentru finalizarea Pietei Interne, până la 1 ianuarie 1993. Acest act poate fi considerat baza Actului Unic European, un tratat prin care cei 12 membri ai Comunitătii Europene întelegeau să reformeze constructia europeană, prin extinderea activitătii Parlamentului si a votului cu majoritate calificată.

Uniune pe toate planurile
Restructurarea majoră a constructiei Europene se va realiza prin Tratatul de la Maastrich, intrat în vigoare în 1993, care instituie oficial denumirea de Uniune Europeană, cetătenia europeană, recunoaste rolul de co-legislator al Parlamentului European si întăreste exercitarea controlului Parlamentului asupra Comisiei. De asemenea s-a decis realizarea unei Uniuni Economice si Monetare, ceea ce implica introducerea unei singure monede europene sub controlul Băncii Central Europene. Euro devine realitate la 1 ianuarie 2002, înlocuind monedele nationale în 12 din cele 15 tări ale Uniunii Europene. Belgia, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Austria, Portugalia, si Finlanada.Tratatul prevedea o nouă structură pentru  Uniunea Europeană , pe trei piloni, unul comunitar, reprezentat de Comunitătile Europene, si doi interguvernamentali, reprezentati de Politica Externă si de Securitate Comună(PESC) si Justitie si Afaceri Interne (JAI), domenii sensibile ale statelor membre unde s-a optat pentru actiuni comune si nu politici comune.
Extinderea Uniunii Europene în 1995 la 15 membri – prin aderarea Austriei, Finlandei si Suediei – impunea o reanalizare a viabilitătii institutiilor comunitare, fiind necesară reformarea acestora în contextul aprofundării integrării, dar si a viitoarelor extinderi.
Acestor deziderate a încercat să le răspundă Tratatele de la Amsterdam (1997), dar mai ales  Nisa (2001), ultimul intrând în vigoare după ratificarea sa de către statele membre. Tratatul de la Nisa prevede o mai bună repartizare a competentelor între institutii, extinde în mod semnificativ votul cu majoritatea calificată si importanta ponderii populatiei în luarea deciziilor, reducând la câteva domenii votul prin unanimitate, modifică numărul locurilor Parlamentului European, incluzând prevederi si pentru statele care au aderat în 2004 si cele care vor adera în 2007. Astfel, România va avea în Consiliul Uniunii Europene 14 voturi, ocupând a 7 pozitie ca importantă, iar în Parlament 33 de locuri, iar după 2009 va avea si un loc de Comisar în Comisia Europeană.
Uniunea Europeană reuneste, astfel, în prezent 25 de state – 27 din 2007,  cu traditii si valori diferite, împărtăsind si apărând aceleasi valori, păstrându-le diversitatea si încercând să ia decizii cât mai aproape de cetăteni. Uniunea Europeană s-a dovedit, până acum, o constructie viabilă, fiind pentru România cea mai bună optiune pentru consolidarea democratiei, respectul drepturilor omului, dezvoltarea unei economii de piată care să poată face fată fortelor concurentiale tot mai accentuate, într-o eră în care globalizarea este cuvântul de ordine.

*În numărul următor al Ziarului vă vom prezenta arhitectura institutională a UE si Constitutia Europeană.

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close