Cei mai buni la corupție! Și poate…
Am reușit! Am reușit iarăși să fim pe podium la corupție, medaliați cu argint în Europa, după raportul Transparency International. Ne-a cam luat-o înainte Albania, acea țărișoară care nici măcar nu aspiră la un fotoliu de membru în UE, darămite să și-l ocupe cum o vom face noi de la 1 ianuarie 2007. În rest, ne batem de la egal la egal cu câteva țări instabile din lumea a treia din Africa și din America de Sud.
În acest răstimp ne jucăm la nivel înalt de-a spionajul și trădarea cu doi miniștri – Ioan Codruț Șereș și Nagy Zsolt, cu (ex)vicepremierii pentru fapte de corupție, gen George Copos sau Marko Bela, sau îi plimbăm ca la circ la Parchet pe câțiva (foști) potentați precum Adrian Năstase, Miron Mitrea, Dinu Patriciu, Ovidiu Tender, Marian Iancu, Corneliu Iacubov, Sergiu Sechelariu, în speranța că vor ceda nervos și vor recunoaște odată că sunt corupți și că au dat niște tunuri spectaculoase, demne de predat la studenții de la Drept, la Penal și Procedură Penală. Până la urmă, or fi aceste cazuri incitante, dar nu ele par a fi marea problemă și nici unicii purtători ai virusului corupției.
Cel puțin așa ne avertizează analiștii de la Transparency International, care i-au întrebat pe cei peste 1000 de români când au dat ultima dată șpagă. Iar eșantionul după cum se știe nu avea cum să fie compus strict din respondenți care au de-a face cu înalta funcționărime sau cu înalții demnitari.
Așa că, oarecum obsedant, ar trebui să revenim și să ne preocupe mica corupție, cea care virusează primăriile, consiliile locale, serviciile deconcentrate, consiliul județean, spitalele, clinicile, poliția etc. Și nu mai cred că ar trebui să umblăm cu procurorii și cu trupele DIAS pentru a însănătoși, atât cât se poate pentru că boala e greu vindecabilă, cu dese recidive, bolnavii noștri funcționari publici sau angajați în serviciile publice pentru că am sufoca parchetele și instanțele cu dosare și am bulversa funcționarea unui aparat administrativ de care, cu toate că nu iubim birocrația, avem nevoie de el. Mai mult am văzut că la noi nu prea funcționează constrângerea că sărim imediat ca arși că ne sunt încălcate libertățile, drepturile, recunosc că în unele cazuri supărări și tragedii reale.
Poate ar fi timpul să lucrăm fiecare, individual, la mentalitate. Sună utopic și aproape imposibil să ne trezim dimineața să ne promitem că astăzi nu mai mergem cu pliculețul la medic ca să ne opereze părintele, copilul, fratele sau surioara, cu ciocolata, florile și pachetul de cafea la funcționarul de la primărie ca să nu ne amâne ștampila chiar pe ultima zi din cele 30 de zile de așteptare, cu sticla de whisky la pompieri pentru avizul că putem deschide un magazinaș, iar exemplele de ciubucuri sunt numeroase. Poate așa ar trebui educați copiii de părinți și de dascăli și nu cu exemplele repetate obsesiv la TV și prin ziare că, furând, reușești, chiar dacă, în extrem de puține cazuri, te costă ceva ani de pârnaie, dar când ieși, ești un om liber financiar. Poate în acest sens ar trebui să ne educe legislație și nu să ne provoace emulații de cum să eludăm legea. Poate ne va lua ani, zeci sau sute de ani ca să atingem acel sub 1% reușit de finlandezi, poate avem imprimat în codul genetic dragostea de ciubuc, într-o țară egoist de avară cu educația spre bunăstarea legală a populației ei, dar ar merita măcar să reflectăm. Azi, mâine, peste zece zile, trei luni, să ne picurăm în creiere picătura chinezească spre o corectitudine, așa imperfect umană cum e ea. Și poate…
Ligia VORO
