“Cei mai mulți prieteni ai mei sunt italieni!”

Raluca Lazarovici s-a născut la Târgu Mureș în 1978, iar copilăria și-a petrecut-o la Deda. În urmă cu 11 ani a plecat în Italia. Este licențiata în Litere și Filozofie la “Università degli Studi” din Padova cu distincția Magna cum Laudae, cu o carieră post universitară impresionantă. În ciuda carierei și a poziției sociale obținute în Italia, visul Ralucăi este de a se întoarce definitiv în țară. A studiat și la alte universități prestigioase, la Sorbona, Amsterdam, Veneția, Torino unde a obținut diverse diplome cu specializări în relații și drept internațional, sociologie și mediere interculturală. Este de asemenea Doctor în Romanistică la “Università degli Studi” din Torino, cu o teză despre literatura română și revoluția culturală în România perioadei ceaușiste.

Reporter: Care sunt problemele actuale ale comunității românești din Italia?

Raluca Lazarovici: Problemele românilor în Italia de astăzi sunt aceleași ca și ale italienilor, care de altfel nu sunt puține și nici neglijabile. La acestea se adaugă și agravantul de a fi străin într-o țară care nu se mai străduiește să disimuleze faptul de a fi devenit în ultimii ani neprimitoare cu cei nenăscuți pur-sânge italian. Această situație este alimentată de sus în jos, prin poziții oficiale parfumate cu neofascism. Suntem cu toții sub vremi, italieni și neitalieni, și plecați sub capriciile dictaturii soft a lui Berlusconi și a aliaților săi xenofobi precum Lega Nord, în compania unei opoziții cu nimc mai bună și a unei opinii publice nevertebrate sau, mai bine zis, inexistente. Contextul nefavorabil arată că românii din Italia au pățit după căderea cortinei de fier și deschiderea frontierelor ca protagonistul romanului unui tânăr scriitor italian, Luigi Cojazzi, bun prieten padovan, care, nemaisuportând situația actuală din Italia, a emigrat recent în Spania, într-un adevărat autoexil. Așadar personajul său, un tânăr intelectual, reușește cu mari greutăți și pericole să fugă de dictatura lui Pinochet instaurată în Chile la începutul anilor ’70 și se refugiază în Argentina, unde însă, la scurt timp, se declanșează regimul totalitar al lui Videla și este și mai persecutat decât în țara de origine. Adică, mai pe românește, a sărit din lac în puț, precum concetățenii noștri din România (post) comunistă în Italia berlusconiană. Încă o problemă a comunității românești în Italia este profunda sa fragmentare. Nu faptul că nu suntem destul de „uniți” în sens gregar, așa cum înțeleg cei mai mulți, mă îngrijorează, ci că nu reușim să identificăm acele valori și mai ales principii sociale și culturale comune în jurul cărora să strângem rândurile spontan ca și comunitate, fără ca aceasta să însemne neapărat și opoziție față de valorile locale și neintegrare socială, ci, dimpotrivă, o continuă și benefică sinteză între a fi român și a fi italian, mai mult sau mai puțin în devenire. De asemenea, ducem cu noi, ca un blestem din „epoca de aur”, o îngrozitoare tară: nu cumva altul, cu atât mai mult unul de-al nostru, să fie mai breaz, caz în care se trece pe loc la represiune individuală și colectivă, mai ales prin discreditare și marginalizare în rândul comunității. Din păcate acestea sunt fenomene recurente, care minează binele social comun al românilor în Italia. Acest lucru face ca și situația asociaționismului românesc în Italia să fie dezastruosă, dar menținută în viață artificial de dorința de căpătuială și de ambiția nestăvilită a unor indivizi de a se vedea „șefi” cu acte în regulă, undeva, indiferent unde. Asta face ca activitățile benefice, care există, fără îndoială, să aibă strălucirea nuferilor în mlaștină.

Rep.: Cât de tare a lovit criza în Italia?

R.L.: Criza economică a adâncit problemele Italiei și, prin reflex, și pe cele ale românilor italieni. Șomajul este în creștere, iar viitorul apropiat italian, cel puțin în acest moment, pare sumbru, deși autoritățile încearcă să se evite subiectul. Totul e minunat, țara este înfloritoare… Parcă ne sună cunoscut! Sunt în curs „întoarceri acasă”, în România, un „acasă” la care românul italian nu a încetat să viseze în anii de pribegie și unde își trimite necontenit economiile, fără să-și închipuie că de fapt acolo, „acasă”, este văzut tot ca un străin, iar perspectiva întoarcerii lui, în moment de criză economică, este privită cu îngrijorare atât de autorități, cât și de grupul/comunitatea de proveniență.

Rep.: Ce urme au lăsat scandalurile din presa italiană referitoare la români?

R.L.: Multe persoane au pierdut locurile de muncă, altora li s-au îngreunat condițiile de trai, dar cea mai gravă este trauma identitară. Aceasta acționează prin interiorizarea imaginii „din oglinda” mincinoasă care ți se impune să privești, te forțează să te rușinezi de tine însuți, de ceea ce ești, de membrii grupului căruia îi aparții, pentru învinuiri colective care de fapt îți sunt străine. Nu mai știi cine ești și ce ai vrea să fii. Atunci când cineva te privează de fireasca demnitate umană, nu mai ai nimic de pierdut, iar dacă acel cineva continuă să îți spună că ești un „monstru”, în ciuda eforturilor constante de a demostra contrariul, vei deveni exact ceea ce ți se spune că ești. Mecanismul este simplu, iar sociologi și psihologi de toate proveniențele trag serioase semnale de alarmă asupra riscului declanșării lui în Italia, în ceea ce îi privește pe imigranți.

Rep.: Care mai este imaginea românului în Italia?

Imaginea românului este, ca multe alte lucruri de altfel în Italia berlusconiană, una distorsionată, văzută prin lentila impusă de un anumit tip de politică, cea a fricii și a suspiciunii, momentan promovată cu succes de mass-media italiană, cu binecuvântarea unei părți importante a autorităților. În acest sens am făcut recent următorul experiment: invadată și aproape persecutată de ceea ce (mi) se transmitea prin intermediul presei și al audiovizualului, nu am mai deschis televizorul și nu am cumpărat ziare timp de o lună, continuând în rest rutina obișnuită. După primele zile îngrozitoare, în care m-am luptat cu demonii abstinenței de drogul mediatic, am constatat că mă simțeam mai puțin agresată, mai puțin „vânată” ca român, iar viața mea a devenit una „invadată” numai de liniște și pace. Concluzia nu este, desigur, aceea de a sugera compatrioților mei să boicoteze mijloacele de comunicare în masă italiene, ci că nu există popor xenofob și rasist genetic, ci doar elite xenofobe și rasiste, care reușesc prin diferite mijloace să „convingă” de justețea propriei perspective și astfel să-și autolegitimeze existența și opțiunile politice. Despre asta românii știu mai multe decât italienii, au devenit experți în 50 de ani de minciuni neîntrerupte și coșmar colectiv. Dar ce e val ca valul trece…

Rep.: Credeți că statul român face suficient pentru a-și proteja proprii cetățeni?

R.L.: Statul român cu siguranță nu face suficient pentru a-și proteja cetățenii sau cel puțin nu atât și mai ales nu așa cum ar trebui. Cetățenii români din străinătate sunt priviți de fapt ca neaparținând (decât atunci când e vorba de voturi) națiunii. „S-a dus în Italia, să fie sănătos, nu l-am trimis noi, să se descurce”, pare a fi motoul de mulți ani ai guvernanților noștri, de orice culoare politică ar fi ei. „Protecția propriilor cetățeni”?… Aceasta este o acțiune compet incompatibilă cu starea naturală de apatie și dezinteres de nezdruncinat (nici măcar de îngrozitorul cutremur de la Aquila unde românii au avut morți, răniți și calamitați neasistați de către cei care sunt plătiți în acest scop de Statul român) caracteristică reprezentanților noștri!

În același timp evenimentele culturale românești promovate de autoritățile de la București sunt puține și deseori meschine, jenante, lipsite de imaginație și de fonduri. O bâlbâială protocronă trezită din când în când de câte o acțiune interesantă, dar izolată, fără continuitate. Ne vom trezi înecați în neglijența și ignoranța proprie și a celor din jur, ca pe vremea primilor bonjuriști întorși de la Paris la început de secol XIX, care povesteau că, atunci când participau la evenimente sociale și culturale pariziene și se prezentau ca fiind valahi, primeau prompt replica „Atât de tânăr și deja valah?”.

Rep.: Cum pot redeveni prieteni, italienii și românii? Este factorul cultural decisiv în acest sens?

R.L.: Italienii și românii sunt deja prieteni. Și nu vorbesc doar pentru mine, pentru că cei mai mulți prieteni ai mei sunt italieni. După 11 ani de existență padovană cred că este un lucru firesc și nu sunt un caz deosebit. Ar fi îngrijorător dacă un român după mai mulți ani sau chiar după numai câteva luni în Italia nu ar avea și prieteni sau măcar cunoștințe italieni. Ar însemna că nu-și dorește pur si simplu acest lucru. Italienii sunt în general foarte sociabili. Este nevoie însă de o atmosferă prielnică menținerii prieteniei și a încrederii reciproce, care să stimuleze bucuria și bogăția culturală a conviețuirii. Ceea ce exclude, bineînțeles, bombardamentul mediatic de incriminare și de intoleranță față de străini, în acest moment atât de „la modă” în Italia. Factorul cultural este de fapt cheia de boltă a unei astfel de atmosfere „paradisiace”. Cunoașterea reciprocă, curiozitatea culturală și conștiința respectului autentic în ambele sensuri, iată câteva condiții pentru ca italienii și românii să devină și mai buni prieteni.

Dar pentru a avea cultură nu numai populară, dar și de elită, este nevoie de oameni pregătiți în acest sens. A fi om de cultură român în Italia este o situație de martir solitar. Paradoxal, întâlnești nepermis de numeroase figuri neprietenoase, chiar și printre conaționali. Iar asta doare cel mai mult. Societatea globală transformată într-un uriaș supermarket impune chiar și omului de cultură necesitatea acută de sprijin masiv și o rețea foarte amplă de „desfacere” a produsului propus, fie el și unul cultural. În cazul meu domeniul este literatura dinspre și înspre România și mă izbesc de obstacolele pionierului. Credeți-mă că traficul oricărui alt produs este mai puțin greoi și obstrucționat decât a celui cultural, vehicolul care prin excelență ar trebui să circule cu cea mai mare ușurință și rapiditate. Vă asigur că, cel puțin pe ruta România-Italia dus-întors, cultura de elită este o cenușăreasă care, deși lucrează neobosit, exclusiv din și prin pasiunea unui pumn de oameni răsfirați în tot teritoriul italian, este tratată ca un hobby și nu ca o profesie, ca ceva neserios și neesențial. Haideți să ne întrebăm acum: unde sunt instituțiile și ministerele de resort? De ce acest boicot cultural (reciproc) în paralel cu încurajarea traficului de brațe de muncă, fără un indispensabil suport cultural și o imagine favorabilă care să însoțească fluxul și refluxul migrator, sub forma unui simbolic pașaport cultural?

Rep.: Ce mesaj transmiteți italienilor cu ocazia Zilei lor Naționale, pe 2 iunie?

R.L.: Le doresc să găsească resursele de voință și dorință care să le permită să-și recupereze memoria și istoria. Nu există familie italiană care să nu fi dat lumii cel puțin un emigrant în trecut și chiar în prezent. Confruntarea cu trecutul este indispensabilă pentru pacea prezentă și viitoare. Îi mai doresc să descopere în timp util ceea ce de fapt înseamnă imigrația românească, să-i recunoască (și) meritele și beneficiile.

În același timp doresc României să nu urmeze exemplul Italiei și să-și asume în mod conștient istoria de emigrație de astăzi și din toate timpurile. Abia asta înseamnă adevărată unire în cuget și-n simțiri.

A consemnat

Alin BOLBOS