Centrul şi periferia

La o simplă analiză a direcţiilor spre care se îndreaptă lumea de azi, ţinând cont de toate domeniile de acţiune, este mai mult decât evident faptul că drumul pe care am apucat este cel al globalizării, al dispariţiei tuturor barierelor, fie ele geografice, etnice, economice sau politice. Este din ce în ce mai limpede tendinţa de a distruge centrul şi de a migra înspre aşa-zisa periferie, de a elimina diferenţele dintre aceşti doi poli – centrul şi marginea. Dar noi, cum ne-am obişnuit să fim altfel, să gândim altfel, astfel încât am ajuns până la performanţa de a construi o democraţie de tip românesc, mioritic, specifică nouă şi numai nouă, normal că păstrăm, ba chiar ţinem cu dinţii de prezervarea diferenţelor dintre centru şi tot restul. În cazul de faţă dintre capitală şi provincie. Şi veţi vedea că aici, la acest capitol, avem dreptate să nu vrem o fuziune între civilizaţia centrului şi cea a marginii. Sunt două lumi diferite, cea a Bucureştilor şi cea a restului ţării. Bucureştii afişează acea aroganţă a centrului, unde se hotărăşte soarta tuturor celorlalţi, unde se trag sforile, unde se calculează bugete. Infatuarea celui care contează. A singu-rului care are vreo importanţă în ţara asta. Şi asta le dă dreptul “capitaliştilor” de a-i privi pe ceilalţi de sus, de a-i trata cu o superioritate tipic dâmboviţeană, o superioritate care însă este o demonstraţie impecabilă a teoriei formelor fără fond. Iar formele ar fi mitocănie, miticism, şmecherie ieftină, mizerie, gropi, “ţepe” de tot felul, pe care dacă ar fi să le înşirăm aici nu ne-ar mai ajunge spaţiul, bădărănie, lipsă de respect, reţinerea fără drept de apel a restului, care, fără voia ta, devine un soi de bacşiş, impus practic. Şi tu, cu bunul tău simţ de ardelean, n-ai ce comenta, căci ţi se retează scurt orice replică, orice protest. Iar dacă pruncul pe care-l ţii în braţe plânge, şi se întâmplă să fii într-un din modernele mijloace de transport cu care au fost cadorisiţi bucureştenii, ţi se spune pe un ton cât se poate de serios şi enervat în acelaşi timp să-ţi arunci copilul pe geam. Ca să nu-l mai deranjeze pe mitic urletele plângăciosului. Ca să se termine o dată cu toată gălăgia şi cu tot zgomotul insuportabil urechilor fine ale mitocanului. Cam asta ar fi foarte pe scurt capitala. Cam aşa ceva ţi-e dat să vezi şi să auzi în metropola de pe Dâmboviţa. Sigur, noi nu ne putem compara cu ei. Noi nu trăim într-o astfel de lume. Şi nici nu ne-am dori-o. Acesta este centrul nostru, unde se fac şi se desfac iţe şi sfori de tot felul, un centru al nesimţirii, al aroganţei, al superiorităţii calpe. Iar periferia nu poate fi contaminată de această boală care se numeşte Bucureşti. Şi nici nu vrea s-o facă.