Simple comparaţii

Dacă am zice că lipsa de educaţie pricinuieşte majoritatea defecţiunilor sistemului nostru socio-politic, cu consecinţe evidente şi inevitabile în toate domeniile vieţii private, cu siguranţă s-ar găsi cineva să ne contrazică, indicând cu satisfacţie popoare mai needucate, dar care o duc mai bine. Trebuie făcute două precizări. Unu, educaţia nu înseamnă numai, sau nu în primul rând, învăţământul, ci mai cu seamă educaţia caracterului. Problema revine atunci la a ne interoga dacă avem un caracter naţional educat – oricât am vrea să ne eschivăm, suntem definiţi şi trataţi sub sigla naţionalităţii oriunde am ajunge în lume, ceea ce pe moment este complet dezavantajant -, sau trăim încă, pentru a-l cita pe Şt. Zeletin, în „ţara măgarilor”. Doi, este impropriu să compari ţări din regiuni geo-politice sensibil diferite, pentru că tradiţiile, condiţiile de mediu, aspiraţiile, motivaţiile vieţii umane nu concertează interese identice.
Este numai românul leneş, impertinent, fără simţul responsabilităţii, oportunist, trădător sau laş? În mod clar, nu. Dar ceea ce pe aiurea este excepţie, la noi pare să fi devenit regulă. Faptul că o ştim şi o repetăm cu toţii nu ne împiedică să perpetuăm starea de lucruri sau măcar să o tolerăm, ţeapăn rezemaţi pe sănătosul nostru jemanfichism. Cu toate că în aparenţă ea este o bună cură imunitară, durerea-în-cot poate deveni cu timpul şi pe nesimţite cavoul în care ne îngropăm  singuri, ca naţiune, chiar dacă suntem de la un an la altul mai bine îmbrăcaţi, avem maşini mai bune sau ne plimbăm mai mult prin lume. Or, este cumva desuet să mai aducem în discuţie starea naţiunii, acum când tocmai ne sforţăm de ne ies ochii, să părem europeni, cosmopoliţi etc., când pentru ideologii şi politicienii noştri poligloţi identitatea noastră tradiţională nu mai este decât ursuleţul de pluş bonom, posac, cu papionaş la gât, pe care-l ambalează cât mai frumos pentru a-l livra, cadou de ValentineÂ’s day, iubitei Europa. De fapt, pentru politicienii mari şi pentru ţările ce se respectă, ca identitate, ca loc în istorie, starea naţiunii a fost singura preocupare, chiar dacă acum clişeele discursului europenist sau globalist par să fi luat locul celor naţionaliste. Supranaţionalismul la modă nu are mai puţin o tentă identitară, doar că e vorba de regiuni politic – administrative mai extinse unde oricum ţările tari gestionează interesele, decid imperativele, ele taie şi împart feliuţa, ca s-o spunem mai simplu. Întotdeauna va exista un Bucureşti leviathanic ai cărui satrapi vor avea nevoie de laptele şi mierea, de soldaţii şi fecioarele provinciilor, iar dacă în mod strategic va colporta la îmbogăţirea acestora este sigur că o va face pentru că sunt mult mai rentabile la orice oră nişte provincii stabile, bogate, igienizate.
Cred că spiritul unei naţiuni se vede în capacitatea ei de a genera liderii cei mai utili pentru interesul general, în momentele critice ale istoriei ei. Rolul lor este asemănător anticorpilor în toiul epidemiei. Să dau un exemplu. Ce s-a întâmplat în Germania acum aproape 200 de ani? În 1806, după două dezastruoase bătălii, Napoleon îi spulberă pe prusaci la Iena şi Auerstadt, distruge până la ultimul soldat o armată de peste 160.000 de oameni,  intră triumfal în Berlin şi îşi însuşeşte simbolul puterii germane, spada marelui Friedrich, devenind astfel stăpânul absolut al monarhiei germane, toate astea într-o singură lună. Cum putea fi mai evidentă caducitatea instituţiilor politice şi administrative, degenerarea caracterului germanic decât prin înjositoarea ocupaţie franceză? În vreme ce Napoleon devine simbolul spiritului istoric universal, imagine propusă de Hegel, germanii îşi rumegă în neputinţă umilirea. Ce a făcut posibile toate acestea? Filosofii kantieni au răspunsul pregătit: complacerea germanilor într-un „materialism grosolan”, combinată cu decăderea într-un „epicurism rafinat” care îi împinge pe toţi la „indiferenţă”, termen mai neutru chiar decât autohtona durere-în-cot. Un istoric al acelor vremi suspecta drept cauză a dezastrului germanic „slăbirea caracterelor” (Arndt, în Der Geist der Zeit). Care e fauna ce compunea naţia germană? Iat-o: istorici fără inimă, poeţi visători, politicieni oportunişti şi obedienţi, publicişti laşi şi josnici, filosofi rafinaţi intelectual dar exilaţi în insula conceptelor pure, fără priză la public. Acelaşi istoric defineşte Germania ca un „haos de moliciune” fără altă vocaţie decât aceea de „a se adora pe ea însăşi” într-o tihnită iluzie. Încap oare unele mici asemănări cu extrema actualitate românească ?
Cu toate astea, momentul critic a însemnat prilejul unei treziri, în primul rând ca spirit naţional, ca orgoliu identitar ce vrea să-şi răscumpere umilinţa. Un filosof a jucat atunci rolul pe care cu câteva sute de ani mai înainte îl avusese Luther. E vorba de Fichte, care în 1807 îşi ţine la Berlin faimoasele discursuri către naţiune, într-o aulă universitară unde vocea oratorului era deseori neutralizată de zarva tobelor armatei franceze ce parada pe străzi. Cele paisprezece discursuri fichteene au avut puterea de a schimba caracterul germanilor. Dar, desigur, nu toate popoarele au un Fichte şi nu toţi marii educatori au parte de o audienţă ca cea constituită de poporul german. Filosoful idealist ce se adresa germanilor nu este nici un mesia, nici un guru, nici un vrăjitor. Oracolul lui este foarte simplu: poporul trebuie să se salveze prin el însuşi, prin educaţie şi muncă. Orice victorie este obţinută de vigoarea spiritului, nu de arme sau de muşchii braţelor. Acuzând egoismul meschin atât al guvernanţilor cât şi al guvernaţilor, Fichte aminteşte pe un ton sentenţios: „trebuie să lucrăm noi înşine la propria noastră salvare, dacă nu, s-a sfârşit cu noi !” Oare ne place nouă să ne-o spună cineva, oricât de autoritar şi credibil, atât de tranşant şi drept în faţă?
Ce rost are în context exemplul Germaniei? Situaţia noastră actuală şi cea de acum 200 de ani a Prusiei nu prezintă prea multe analogii. Doar că e vorba de capacitatea poporului de a reacţiona în situaţii critice. Pe când în Germania un filosof contribuie la învierea spiritului colectiv, la noi mai mulţi sicofanţi şmecheri conspiră la înhumarea lui. Ce vor de la Europa naţiunile care nu au dat nici un Napoleon şi nici un Fichte? Pot ele oare să reziste travaliului exemplar impus de cele două mari figuri? Iată, întrebări care ascund în ele mai mult decât simple mofturi retorice. Nu am vrea să ne vedem obligaţi la a concede concluziei că dacă un popor nu se poate salva, atunci nu era nimic în el care merita salvat.

Rares MURESAN