Cine l-a ucis pe General?

“Nu de la Dumnezeu a venit, ci de la oameni”, scrie fiica Generalului, Veronica Gușă l Pe 28 martie 1994, generalul Ștefan Gușă ducea cu sine în mormânt multe din secretele revoluției l Ofițer de tancuri, Gușă a condus 13 ani Divizia de tancuri “Horea, Cloșca și Crișan” l A fost Gușă un ultim stâlp al puterii lui Ceaușescu, împlicându-se în masacrul de la Timișoara?! l A oprit într-adevăr ocuparea țării de către rușii lui Gorbaciov? l Cine a fost interesat să-l elimine fizic pe General? l Săptămâna viitoare: Cum a ajuns Veronica Gușă, soția lui Iosif Constantin Drăgan, una dintre cele mai bogate românce din lume!

S-au împlinit luni, 28 martie, 11 ani de la moartea generalului de divizie inginer Ștefan Gușă. Un nume sfânt pentru toți militarii armatei române și detestat de grupul de feseniști care a emanat la putere la Revoluție, în frunte cu ex-președintele Ion Iliescu și tinerelul de 75 de ani candidat la președinția PSD. Ștefan Gușă și-a desfășurat cea mai mare parte a carierei militare în cadrul diviziei de tancuri “Horea, Cloșca și Crișan” din Târgu Mureș. A absolvit Școala militară de tancuri și auto din Pitești în 1960, instituție în care a lucrat în continuare până în 1966 când reușește la examenul de admitere la facultatea tehnică de tancuri și auto din cadrul academiei militare. După 6 ani de cursuri universitare absolvă această instituție și este transferat în activitatea operativă la Regimentul 6 tancuri “Ion Buteanu” din cadrul Diviziei din Târgu Mureș. Urmează cursuri post-academice de perfecționare, fiind promovat în 1976 în funcția de șef de Stat Major al Diviziei iar în 1981 în aceea de comandant al acesteia cu gradul de colonel. La data de 23 august 1984 este avansat la propunerea generalului Vasile Milea, ministrul Armatei, la gradul de general maior.

Simbolul militar al Târgu Mureșului

“Destinul” carierei militare a generalului Ștefan Gușă se leagă indisolubil de Târgu Mureș. Practic, jumătate din cariera sa, după episodul Turda, unitate care aparținea tot de Divizia târgumureșeană, s-a derulat la comanda Regimentului și apoi a Diviziei 6 Tancuri, actuala Brigadă 6 Tancuri din municipiul nostru.

De altfel, cum avea să consemneze fiica sa cea mare, Daniela Veronica Gușă de Drăgan, soția miliardarului nonagenar Iosif Constantin Drăgan, în volumul de reconstituiri “Condamnat la adevăr”, generalul a iubit Transilvania, deși a văzut lumina zilei pe plaiuri buzoiene, în satul Spătaru, în 1940.

“Toate aceste funcții le-am îndeplinit în Transilvania… Etapa Târgu Mureș a însemnat mult. O școală…, faptul că am cunoscut oameni, mentalitățile lor, unitățile armatei. Sunt legat de Transilvania. Aici am cunoscut oameni minunați pentru care nu contează ce limbă vorbești”, este una dintre mărturiile rămase de la general.

De fapt, generalul a fost șef de Stat Major al Diviziei 6 Tancuri, din august 1976, ca apoi, din noiembrie 1981, să fie avansat la comanda diviziei, de unde după doar cinci ani avea să plece spre București, drept prim adjunct al ministrului Apărării Naționale și șef al Marelui Stat Major.

Despre perioada în care a activat la Târgu Mureș ne-ar fi putut vorbi, dacă ar mai fi fost în viață generalul Oprea, omul care ar fi putut descifra și moartea misterioasă a generalului Gușă. Din păcate, pentru istoria care a rămas nescrisă, generalul Oprea s-a stins în urmă cu doi ani, la București. De asemenea, generalii rezerviști Ion Scrieciu, Liviu Chiriluc, Ioan Popa, Paul Iovănel sau coloneii, tot în rezervă, Victor Lăcătușu, Ioan Stan – actualul comandant al Corpului Gardienilor Publici – , Aurel Bochiș, sunt toți atâția păstrători ai trecerii generalului prin Târgu Mureș.

Reconstituiri după 20 de ani

Despre generalul Gușă, deși vom continua să vă povestim despre cariera sa și în numărul viitor, a acceptat să ne vorbească col. (r) Victor Lăcătușu. Generalul Gușă a fost una dintre excepțiile de la regulile Armatei, deoarece a ajuns comandant al unui regiment, iar apoi al unei divizii de tancuri, fiind inginer de tancuri. Cu toate acestea a fost promovat datorită calităților și abilităților sale deosebite și a dovedit că avansarea sa nu a fost accidentală, ajungând în scurt timp unul dintre cei mai buni comandanți din țară. De altfel, la funcția sa, ceea ce rareori se întâmpla altor ofițeri cu gradul și funcția sa, intra în tanc și chiar trăgea și o făcea bine. Ceea ce au apreciat oamenii la el a fost de asemenea și excepționala pregătire când venea în fața subordonaților, încât nu puteai să-l prinzi pe picior greșit în probleme militare. Poate, datorită dăruirii și pasiunii pentru armată, își neglija, deși e forțat, uneori familia. De altfel, nu se cruța nici pe el, sfidând de multe ori viața pentru armata și țara sa. Pe lângă calitățile de foarte bun practician, avea darul de a lucra cu oamenii. “A reușit să și-i apropie, să se facă înțeles, era unul dintre puținii generali care venea și discuta și cu micii comandanți. Le știa nevoile, greutățile, frământările, le înțelegea și le rezolva problemele cu care se confruntau”, mărturisește col. (r) Lăcătușu. Ca om, nu era omul jumătăților de măsură, și, poate, de aceea era de o impulsivitate recunoscută, dar nu în sensul negativ, cum s-ar putea înțelege, ci îi plăceau lucrurile făcute bine, “nu-i plăceau cei care nu spuneau adevărul sau cei care nu dădeau totul la capacitate maximă pentru rezolvarea problemelor”.

În memoria colonelului Lăcătușu, generalul a rămas și pentru faptul că după plecarea sa din Târgu Mureș s-a întors aici, i-a căutat sau a ținut o legătură cel puțin telefonică cu foștii săi colaboratori.

A fost, am completa amintirile colonelului, un comandant iubit. Dar și perioada frumoasă a vieții sale, în carieră și în familie – cu soția și cele două fiice – fără panica Revoluției, fără exilul forțat la Buzău, fără apropierea galopantă a morții.

Poate pentru că generalul Gușă reprezintă atât de mult din istoria recentă a județului Mureș, dar și pentru că a fost condamnat la o tristă uitare, ne vom mai apleca cu pioșenia începătorilor în ale trecutului și în numărul nostru viitor. În cartierul 22 Decembrie (fostul 7 Noiembrie) unde generalul și-a văzut fetele crescând, în Colegiul Național (fostul Liceu) Unirea, unde actuala soție a miliardarului Iosif Constantin Drăgan a învățat sau în intimitatea locuințelor celor care i-au fost apropiați sau au lucrat cu generalul se regăsesc pașii generalului. Și poate după 11 ani, fiicele sale vor accepta să vorbească despre tatăl lor, dincolo de însemnările din “Condamnat la adevăr”. Considerăm că îi datorăm acest lucru. Astăzi este încă o comemorare tristă …

Gușă la Statul Major General

La data de 25 septembrie 1986, generalul Ștefan Gușă a fost numit în funcția de prim-adjunct al ministrului Apărării Naționale și șef al Marelui Stat Major. Spectaculoasa sa promovare în cea de-a doua funcție din ierarhia armatei române nu a trecut neobservată în rândurile atașaților militari străini, aflați în misiune la București. După fuga trădătorului Mihai Pacepa, Ceaușescu și-a pierdut încrederea în generalii săi. În Armată, organele de contrainformații militare au raportat defectările generalilor Ion Ioniță, Ștefan Kostyal, Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Ion Șerb și Cico Dumitrescu, fapt care l-a determinat pe Ceaușescu să-și întărească vigilența în problema promovării principalilor săi colaboratori militari, aflați în funcții de conducere. Între 1978-1986 a urmat un val de destituiri, rotiri de cadre, care au creat un sentiment de nesiguranță în rândurile ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor. Fratelui său, Ilie Ceaușescu, i-a dat mână liberă să controleze „la sânge” prin Consiliul Politic Superior al Armatei întreaga activitate profesională de stat major, promovările de cadre și munca ofițerilor de contrainformații militare. Situația devenea tot mai critică în cazărmi. Soldele personalului militar nu erau îndestulătoare și nu puteau oferi un trai decent. După greva minerilor din minele din Valea Jiului s-a folosit tot mai mult mâna de lucru militară în sectorul energetic și extractiv. Până și companiile școală de gradați și-au redus timpul de pregătire, fiind trimise la mină, Canal, Transfăgărășan sau în Bărăgan. Datoria externă era în 1980 de 10 miliarde de dolari și trebuia plătită cu mari eforturi și lipsuri în rândurile populației. Aproape toată producția era destinată exportului, iar raționalizările erau draconice. În 1983 s-a introdus legea acordului global, care a provocat nemulțumiri în siderurgie și alte sectoare economice vitale. Nerealizarea planului atrăgea după sine reducerea salariului. Cadrelor militare nu le ajungeau banii de la o soldă la alta. Mutările numeroase dintr-o garnizoană în alta i-au silit pe militarii de profesie să nu-și poată angaja într-un loc stabil soțiile, fapt pentru care întreaga lor familie trăia dintr-un salariu. Întrucât nu treabuia să meargă la servici, soțiile cadrelor militare își petreceau cea mai mare parte din zi pentru procurarea alimentelor, stând la cozile din fața magazinelor lipsite de mărfuri. Seara, când se întorcea acasă de la Regiment, ofițerul sau subofițerul se îngrozea de cele povestite de soție privind injuriile la adresa regimului auzite la coadă. Exista o stare de nervozitate și chiar tensiune în armată, care a culminat cu nelipsitele imixtiuni politice în promovările cadrelor. Pilele de la Comitetul sau Consiliul Politic de Partid erau puse la dosarele unor cadre lipsite de pregătire profesională, dar dornice de funcții de conducere. În 1981, politrucii au mai dat o circulară prin care avansările la termen se efectuau numai dacă ultimele două calificative anuale erau de „foarte bine”, fapt care i-a privat pe foarte mulți ofițeri și subofițeri de promovarea în grad.

Promovarea lui Gușă direct din funcția de comandant de divizie în cea de șef al Marelui Stat Major al Armatei a stârnit o oarecare rumoare în rândurile vechii gărzi din minister, întrucât nu se mai întâmplase de pe vremea lui Emil Bodnăraș să sară cineva la promovare un eșalon superior, în cazul acesta cel al armatei. În uzanțele militare el a sărit funcția imediat superioară de comandant de armată, lucru de care Iliescu și Militaru își vor aduce aminte după lovitura de stat, când îl vor trimite să capete experiență ca locțiitor al comandantului Armatei a IV-a de la Cluj. Cu puțin timp înaintea avansării lui Gușă, Ceaușescu l-a înlocuit în mod surprinzător pe ministrul Constantin Olteanu, la revenirea sa de la Moscova, cu Vasile Milea, un militar neimplicat în politică la fel ca și Gușă. Constantin Olteanu a fost trimis primar general la Capitală, schimbarea fiind anunțată în aula Academiei Militare. Militarizarea activității economice (Canal, Casa Poporului, Transfăgărășan, Metrou, industria minieră, agricultură) și administrative era efectuată vădit în vederea strângerii șurubului, plătirea datoriilor și salvarea regimului. Milea l-a adus pe Gușă la dreapta sa pentru a avea un om de încredere, un tanchist cunoscut pentru franchețea sa și pregătirea sa inginerească, ca tampon față de imixtiunile lui Ilie Ceaușescu și om capabil să gestioneze implicarea economică la nivel național a armatei. În cei trei ani de conducător la Marele Stat Major, Gușă a promovat cadre tinere la conducerea regimentelor, s-a luptat pentru mărirea soldelor cadrelor militare și a încercat să îmbunătățească viața militarilor în termen aflați sub drapel în cazărmi. Însă evoluția următoare a evenimentelor i-a scăpat de sub control, dată fiind și schimbarea situației internaționale.

Armata și Brașov – 15 noiembrie 1987

Sectorul energetic a intrat în octombrie 1985 sub administrație militară, acoperind consumul casnic într-o proporție redusă. Raționalizarea benzinei, curentului electric și a gazului metan era comentată negativ în cazărmi și în familiile cadrelor militare. Aprovizionarea tehnico-materială în armată a atins lipsuri greu de imaginat. În calitatea sa, Gușă le-a raportat la minister, nemulțumit fiind de lipsa echipamentului militar al cadrelor, a benzinei necesare deplasării la instrucție, în poligoanele de tragere și de aplicații. La Brașov a fost o revoltă spontană a muncitorilor, nemulțumiți de salarii, fiind singura motivație pentru care au ieșit în stradă. Locația a fost o întâmplare, întrucât orașul era cel de-al doilea centru industrial al țării. Deși unele segmente ale Armatei au fost puse în stare de alertă, implicarea sa a fost în plan secundar față de cea a Ministerului de Interne. Nu au existat imixtiuni străine. Până și posturile de radio străine de limbă română au relatat cu întârziere cele întâmplate. Gușă nu s-a implicat politic în caz, însă la fel ca și Milea a știut din acea clipă că în caz de repetare a situației Ceaușescu va apela la Armată, întrucât organele de Interne au fost total depășite de situație în prima fază la Brașov, având chiar victime.

Gușă la Timișoara

Avide de informații reale privind cele întâmplate la Brașov, cele mai multe cadre militare au început să asculte cu regularitate, noapte de noapte, relatările comentatorilor politici de la Europa Liberă și Vocea Americii. Gușă și Milea erau informați permanent despre starea de lucruri din armată, însă posibilitățile lor de schimbare a situației erau extrem de limitate. Întrucât Ceaușescu s-a temut de comemorarea evenimentelor, la 15 noiembrie 1988 și 1989 a pus Securitatea, Miliția și chiar structuri ale armatei în stare alertă. Armata trebuia să îndeplinească rolul de garant al independenței și suveranității țării. Implicarea sa în jocurile politice a dus la căderea regimului. După cele întâmplate în 1968 în Cehoslovacia, cvasi-totalitatea cadrelor militare române aveau o aversiune deschisă față de sovietici și de o implicare activă în cadrul Tratatului de la Varșovia, al cărui statut de război nu a fost semnat la nivelul Marelui Stat Major General. După întâlnirea de la Malta, schimbarea regimului era pecetluită, rușilor și ungurilor revenindu-le sarcina să organizeze provocările de rigoare, iar francezilor să le mediatizeze. Aceștia au fost informați că după cele întâmplate la Brașov, Ceaușescu este în stare să scoată Armata în stradă în caz de necesitate. În 17 decembrie, Gușă a fost informat că militarii, fiind scoși în oraș neînarmați, cu drapele de luptă, cântând în pas de defilare, au fost loviți cu pietre, lanțuri și sticle. Agenții AVO și KGB aveau sarcini concrete să captureze drapelele de luptă, ceea ce ar fi însemnat desființarea unităților militare și să creeze acte de diversiune prin care să pună în stare de conflict trupele de securitate cu Armata. Agresarea militarilor a creat o stare de revoltă în rândurile conducerii superioare a armatei, care, spre deosebire, de ofițerii de securitate nu auziseră de popa reformat Laszlo Tokes, alungat din Dej și Cluj la Mineu, în Sălaj, via Timișoara, pentru manifestări separatiste maghiare. Spre deosebire de Brașov, unde muncitorii au ieșit în stradă spontan, la Timișoara, agenții puterilor militare aliate de peste Prut și Tisa au distrus în apărarea cauzei iredentistului Tokes sute de magazine și au terorizat populația în scop provocator. Ajuns la Timișoara, Gușă, îngrijorat de situația militară din zonă (atacarea comandamentului diviziei mecanizate cu pietre și sticle incendiare) s-a confruntat cu o situație strategică nemaiîntâlnită în jocurile de război pe hartă. Au fost numeroase cazuri de confruntări în stradă, în care au fost incendiate autocamioane ale armatei și au fost atacați militarii. Din cauza confuziei și războiului de diversiune pe calea undelor, au apărut numeroase victime. De altfel, în 18 decembrie a sosit telegrama atașatului militar român de la Belgrad, prin care semnala declanșarea războiului de diversiune. După ce Europa Liberă a transmis informații că au căzut în luptele de stradă 60.000 de morți (un sfert din populația orașului) așa cum era de așteptat muncitorii au părăsit fabricile și au creat primele structuri revoluționare, care au pus capăt acțiunilor huliganice și au cerut debarcarea lui Ceaușescu. Dacă la Brașov, premierul Dăscălescu a venit și a făcut ordine, la Timișoara a plecat cu coada între picioare. Despre acțiunile lui Gușă la București și evoluția carierei sale post-

revoluționare într-un număr viitor.

Teoria conspirației

Zarurile au fost aruncate în decembrie 1989, la scurt timp după întâlnirea de la Malta dintre Bush și Gorbaciov. Din acel moment, în țară au început să pătrundă foarte mulți străini: sovietici (cei mai mulți), maghiari și sârbi, dar și de altă cetățenie. O dată în plus, Ceaușescu avea confirmarea că Moscova și Washingtonul conspiră împotriva sa, mult mai intens decât o făcuseră până atunci. Teama lui Ceaușescu apăruse cu mult înainte, încă de pe la sfârșitul anilor ’60, când crease chiar o unitate specială de filaj care să-i supravegheze pe cei aflați în relații prea strânse cu KGB.

Conspiratorii de atunci, militari și civili, viitoare importante personaje post-decembriste erau gen. Nicolae Militaru, gen. Vasile Ionel, gen. Ștefan Kostyal, cpt. de rangul I Radu Nicolae, gen. Tudor, Silviu Brucan, Virgil Măgureanu și, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă, Ion Iliescu. Acesta din urmă, în opinia multora din afară (atât din Est, cât și din Vest), era văzut chiar ca un viitor succesor al lui Ceaușescu. Unii dintre conspiratori, precum ambasadorul de la Ankara, Vasile Patilineț (canalul de legătură cu Vestul) sau generalul Ion Ioniță (fost ministru al Apărării) n-au mai apucat onorurile de după decembrie ’89, au fost eliminați mai devreme (1987) din ordinul lui Ceaușescu. Conspiratorii au introdus în țară armament, via Belgrad sau via Constanța (adus cu pescadoarele oceanice de la Las Palmas). Conspiratorii l-au contactat chiar și pe Ion Rațiu la Londra și au încercat să facă același lucru și cu fostul suveran al României, Mihai I, aflat în acel moment în Elveția. Aceste demersuri erau cunoscute de Securitate și este de presupus că și de gen. Gușă, șef al Marelui Stat Major, de vreme ce în acel moment în subordinea acestei instituții era și Direcția de Informații și Contrainformații Militare. Generalul nu făcea, însă, parte dintre conspiratori, iar felul său de a fi, direct, sincer, deschis și nu de puține ori impulsiv, nu-l recomandau pentru un asemenea gen de acțiuni.

Generalul Gușă – de trei ori incomod

O analiză atentă a situației internaționale din acel moment ne arată că apropierea sovieto-americană le-a oferit sovieticilor posibilitatea de a interveni în România. Experiența cehoslovacă impunea însă ca, în România, URSS să intervină mult mai subtil, respectându-se regulile jocului, deghizat în drept umanitar sau ajutor frățesc. Pentru aceasta trebuia o solicitare din partea celor ce luaseră puterea după fuga cuplului Ceaușescu. În ierarhia militară, după Vasile Milea (sinucis sau împușcat?) urma generalul Ștefan Gușă. Iliescu, proaspăt instalat în fruntea FSN, s-a arătat dispus să primească un asemenea ajutor, însă generalul Gușă l-a respins categoric pe data de 24 decembrie. Mai mult chiar a dispus măsuri de întărire a pazei și apărării frontierei de stat a României. Gorbaciov, aflat în acel moment la cea de-a XXI-a ședință a Congresului Deputaților Poporului, îi informa pe deputați: “La București continuă să se tragă. Frontul Salvării Naționale consideră că, pentru completarea munițiilor, neîndestulătoare, e nevoie de ajutor din străinătate. Cu toate acestea șeful Marelui Stat Major, Gușă, a declarat că armata controlează situația în țară și nu are nevoie de nici un ajutor”. Prin atitudinea adoptată în acel moment, generalul Gușă se plasase definitiv în afara jocurilor care se făceau atât în țară (Iliescu), cât și în afară (Gorbaciov-Bush).

Ecuația puterii – fără generalul Gușă

Generalul Gușă era un personaj incomod și pentru gen. Victor Atanasie Stănculescu, un personaj alunecos, care după episodul “piciorului în ghips” se orientase din mers spre Ion Iliescu, dar și pentru gen. Nicolae Militaru, reactivat de Ion Iliescu și devenit pe 22 decembrie ministru al Apărării Naționale. Teoretic, Militaru era și șef al gen. Gușă, dar Militaru nu se bucura de o autoritate reală în armată. Era cunoscut ca filosovietic și avea un dosar de urmărire informativă deschis de Securitate (dosarul”Corbul”). Militaru era puternic antipatizat în armată deoarece aceasta îl identifica cu ocupantul de odinioară și era martoră pasivă la o serie de rechemări nejustificate în activitate a unor generali cunoscuți pentru vederile lor prosovietice. În acest context, generalul Gușă, care avea în subordinea sa o structură informativă puternică și care se bucura de o mare popularitate în armată, ar fi putut deveni catalizatorul nemulțumirilor acesteia și, deci, un pericol pentru stabilitatea celor abia instalați la putere. Generalul Gușă nu a dovedit însă ambiții politice. Pe data de 28 decembrie 1989, Ion Iliescu l-a eliberat abuziv din funcția de șef al Marelui Stat Major, fără nici o explicație sau motiv întemeiat. A fost numit prim locțiitor al comandantului Armatei a IV-a, practic fiind retrogradat din funcție, deși în ianuarie 1990 l-a înaintat la gradul de general locotenent. În aprilie 1993 s-a descoperit că este bolnav, deși vizitele medicale anuale anterioare nu relevaseră vreo problemă majoră în starea sănătății sale. Pe data de 28 martie 1994, generalul Ștefan Gușă a decedat pe un pat de spital din Secția a III-a a Spitalului Militar Central din București. Moartea sa se înscrie într-o serie întreagă de morți suspecte: gen. Vasile Milea, gen. Gică Popa, lt. col. Trosca, col. Ardeleanu, gen. Nuță, gen. Mihale, col. Vasile Maluțan și mulți alții, sacrificați probabil din “rațiuni de stat”. Despre toate acestea, ne pot vorbi cei care nu le e teamă de umbrele trecutului sau de politicienii încă puternci, cu roluri atât de nocive pentru România … Dar în numărul viitor vom mai renunța la un văl de mister tras forțat asupra vieții și morții Generalului.

Sidonia GRAMA

Adrian AVARVAREI

Nicolae BALINT

Destinul Generalului Ștefan Gușă

(Daniela Veronica Gușă de Drăgan, Condamnat la adevăr. General Ștefan Gușă, Ed. Rao, 2004)

În decembrie 89: general-maior, șeful Marelui Stat Major al Armatei, prim locțiitor al Ministrului Apărării Naționale, Vasile Milea. În urma morții acestuia, generalul Gușă trebuia să preia automat funcția de minstru al apărării. ( în locul său Iliescu îl va numi ministru pe gen. Militaru)

– 17 decembrie 1989, după amiaza, de la București sunt trimiși în Timișoara să restabilească situația:

Ioan Coman- secretar CC al PCR, însărcinat cu problemele armate Gen. Maior Gen ștefan Gușă- șeful statului major, Gen. Locotenent Victor Stănculescu Gen. Locotenet Mihai Chițac

(Declarația de martor a gen. Ș.G. în fața completului de judecată al Secției Militare a Curții Supreme de Justiție, în „procesul Timișoara” Ș. Gușă declară că în 17 decembrie 1989, înainte de venirea lui și după aceea, seara deja se trăsese în populație și erau victime.

Ordinele sale date comandanților de regimente răspândiți în oraș pentru apărarea unor obiective civile și militare și pentru a bloca intersecțiile: să evite contactul cu manifestanții, să aibă grijă de armament și de tehnică.

Sunt și gesturi de violență ale manifestanților împotriva acestor dispozitive; se aruncă cu sticle incendiare.

(se folosește muniție din greu pe străzile Timișoarei, dar comandanții îi raportează că s-a tras în sus și nu s-au produs victime?

– În 19 decembrie 1989 i se ordonă să meargă la fabrica Elba, pentru a veni în ajutorul lui Radu Bălan, prim secretar al PCR. Pleacă cu o Dacie, însoțit de aghiotant și de un căpitan. Generalul a mers acolo neînarmat, în uniformă militară.

Mulțimea adunată aici, muncitori, femei, bătrîni, acuză armata că au tras în populația neînarmată. Se striga: “ucigașilor, ați tras în frații voștri”!

Ș.G. afirmă: în 19 deja începeam să ne dăm seama, de fapt, despre ce se întâmplă.

Oamenii încep să strige: „ Armata e cu noi”!, pentru a induce o stare de solidaritate.

Generalul dă ordin de retragere a unor TAB-uri de pe poduri, pentru a permite trecerea demonstranților.

Generalul crede că Armata era să fie atrasă într-o cursă ( într-o provocare), dar după 19 decembrie încep să-și dea seama despre asta.

– În 20 decembrie i se raportează că toate platformele muncitorești din Timișoara s-au organizat pentru grevă generală și pentru a manifesta în centru, în P.iața Operei.

Dă ordin dispozitivelor să-i lase să treacă. (O măsură rațională, dar nu eroică, dat fiind că amploarea mișcării de stradă nu mai putea fi stăvilită)

În tot acest răstimp, raportează toate măsurile luate, ministrului Milea, cu care se consultă și după aceea trece la executarea ordinelor.

Generalul Milea ordonă retagerea, în parte, a efectivelor din stradă, în cazărmi.

Cei de la Comitetul Județean de partid îi cer generalui Gușă să le trimită blindate în apărare împotriva manifestanților, dar acesta refuză.

Milea reînnoiește ordinul ca Armata să nu mai intervină împotriva manifestanților, sub orice formă.

În 20 decembrie, când Timișoara era plină de manifestanți, o parte din echipajele TAB-urilor fraternizează cu manifestanții. (Deci, în 20 decembrie, la Timișoara, Armata se retrage în cazărmi, și doar o parte din eșaloanele inferioare fraternizează. (se tot afirma că Armata fraternizează în 20 dec. 89)

În Balconul Operei, revolta se organizeză în revoluție, prin Frontul Democratic Român, prima organizație politică alternativă.

Forțele de securitate cer sprijinul armatei pentru capturarea liderilor acestei formațiuni. Gen. Gușă tergiversează cît poate această acțiune.

– În 21 decembrie, se află că peste 22.000 de gărzi patriotice din țară sunt aduse în trenuri în Timișoara. Generalul Gușă dă ordin ca o parte din aceste garnituri să fie întoarse din drum.

( Martori și colaboratori din acele zile consideră că gen. Gușă a fost la Timișoara un element de echilibru în restabilirea ordinii).

– în 21 decembrie, cei cu care venise pleacă la București; generalul Milea îi ordonă să rămână în Timișoara

– În 22 decembrie, află cu consternare despre sinuciderea ministrului Milea. Va pleca în acea zi în capitală,la televiziune pentru a spună că Milea nu a fost un trădător și a ordona armatei să stea în cazărmi. Deși până atunci a fost liniște, seara focuri de armă automată de pe acoperișurie clădirilor provoacă riposta militarilor. Haos.

București, „Noaptea generalilor” moment controversat: solicitarea de ajutor sovietic în 23 decembrie, la Ministerul Apărării, Iliescu, Militaru; Gelu-Voican Voiculesu, îi cer lui Gușă să solicite ajutor sovietic de trupe specializate în lupta antigherilă, împotriva „teroriștilor”. Gușă refuză categoric. El era singurul care avea calitatea să facă această solicitare oficială, întrucît el, Ceaușescu și gen. Milea erau semnatarii unui document al Tratatului de la Varșovia, de intervenție militară.

Gușă ia legătura cu șeful Statului Major Sovietic, generalul Moiseev și îi spune explicit că nu este nevoie de ajutoare (discuția cu Moiseev s-a făcut cu traducător și a fost înregistrată). Mai primește oferte de ajutoare și din partea altor țări membre ale Tratatului, pe care le declină. ( inf. conform declarațiilor gen. Gușă în fața Comisiei senatoriale de cercetare a evenimentelor din dec. 89)

– În 28 decembrie este eliberat din funcția de șef al Marelui Stat Major al Armatei Române ( în locul său, Iliescu îl numește pe gen Militaru; ( gen Militaru, de formație sovietică, membru al unui complot anticeaușist, din interiorul Armatei, care nu-și asumase pînă atunci nici o acțiune riscantă de disidență; ca și Iliescu o pseudo-disidență confortabilă)

În cartea sa memorială, Revoluție și reformă, Iliescu justifică gestul subiectiv, prin faptul că i s-a părut că gen. Gușă ar fi fost depășit de situație.

– Numit șef al Statului Major al Armatei IV a Transilvania

– Februarie 1990, numit în funcția de comandant al armatei a II a

– Aprilie 1993, află că este bolnav de cancer

( fiica sa, autoarea cărții, consideră că moartea generalului „ nu de la D-zeu a venit, ci de la oameni” ( ? pe ce se bazează)

28 martie 1994, moare în Spitalul Militar Central din București