Satul cu voințã proprie
La doar cinci kilometri de Târgu Mureș, aciuit între dealuri abrupte, satul Ivãnești își trãiește propria viațã, ruptã parcã de secolul XXI. Oameni și locuri te duc cu gândul spre renașterea timpurie, vremurile când începeau sã aparã primele semne de emancipare. Și atunci, ca și acum, fiecare a dat un alt înțeles acestui cuvânt.
La intrarea în sat te întâmpinã o casã sãrãcãcioasã, fãrã gard, fãrã douã geamuri, însã cu o motocicletã în vogã în timpul celui de-al Doilea Rãzboi Mondial. În bucãtãria rece, neîncãlzitã, sforãia sub plapume groase bunica familiei. Dintr-o datã, bãtãtura pustie s-a animat sub tropotele celor șase fete care au ieșit în fugã din partea din spate a casei. “Sunteți de la ziar? Veniți în casã sã stãm de vorbã”, ne-a invitat una din fete. Cu o reținere fireascã, am intrat într-o bucãtãrie, apoi într-o camerã foarte mare, cu tavan din bârne, din care atârna un bec chior. Dar în spațiul acesta strâmt, era o curãțenie desãvârșitã. Trei paturi cu așternuturi curate, cãlcate, covoare fãrã urme de scame, pereți frumos zugrãviți în culori pastelate, ba chiar și o modernã construcție de colț, pe care trona un televizor color uriaș. Doar hainele atârnate la uscat, printre care trebuia sã faci slalom dintr-o parte în alta a camerei, aminteau cã ceva nu e cum trebuie sã fie. Cea mai mare dintre fete, Ilonka, în vârstã de 20 de ani, ne-a fost ghid prin viața lor. “În camera asta locuim 10 persoane. Eu și cu fiica mea de șase ani, cei doi frați cu prietenele lor, sora mea de 15 ani cu copilul ei de 5 luni, plus încã trei frați. Bunica locuiește în partea din fațã. Încercãm sã ținem curat în casã, pentru cã suntem mulți și altfel ar fi vai și amar de noi”. Ilonka este cea care face și de mâncare. Cu o zi în urmã a gãtit o oalã de 15 kg de supã de fasole, pe care o vor termina astãzi. Ce va gãti mâine nu știe, pentru cã nu s-au fãcut nici cartofii nici altele prin grãdinile sãtenilor. Dar ea știe cã trebuie sã gãteascã și se strãduiește sã aibã din ce. Au venit în sat în urmã cu 20 de ani, de undeva de pe Valea Jiului. Tatãl lor, dupã o viațã petrecutã în minele otrãvite, a pierit, iar mama lor, dupã ce a dat de un alt bãrbat, i-a lãsat sã se descurce cum pot.
Copilul cu copil
Viola, sora de 15 ani, a devenit mãmicã, își iubește și își alintã copilul, dar are problemele ei. “Când eram însãrcinatã, medicul de familie, Crãciun Roli, m-a pus sã semnez o hârtie din care reieșea cã dacã nu merg la controalele periodice de sarcinã, nu va avea nici o obligație sã îmi consulte copilul. Nu m-am putut duce. Dupã naștere, cei de la maternitate nu mi-au dat buletinul de identitate, pentru cã le sunt datoare cu 2,5 milioane, din cauzã cã nu am asigurare medicalã. Așa cã cel mic nu are certificat de naștere, nu este în evidențele medicului, tatãl copilului este la închisoare din cauza unui accident de circulație pe care l-a provocat conducând fãrã sã aibã carnet de conducere și eu nu am bani, pentru cã nu am acte. La Primãrie ne-au spus cã ne ajutã, dar a fost doar o vorbã. Cã de atunci nu mai stau de vorbã cu mine”, ne-a spus Viola povestea vieții ei tumultoase.
Și poveștile prinse între pereții acestei case nu s-au terminat. Aflãm cã prietenele celor doi frați, Anna și Jutka, au 14, respectiv 16 ani. “Stãm aici cu iubiții noștri pentru cã e mai aproape de școalã și nu mai trebuie sã stãm pe la internate. Eu merg la Miercurea Nirajului și Jutka la Târgu Mureș. Deja de mai bine de un an locuim aici și pãrinții noștri nu au nimic de zis. Ba se bucurã cã au scãpat de grija noastrã. E adevãrat cã nu ne dau nici un ban pentru întreținere, dar prietenii noștri lucreazã și nu ne lipsește nimic. Noi primim patru milioane de lei pe an pentru cã pânã în clasa a VIII-a am umblat la școalã maghiarã și pânã și banii ãia îi țin mamele noastre pentru ele”, ne-a povestit Anna, fetița care la nici 15 ani a plecat de acasã și a început o viațã nefireascã pentru vârsta ei. Aceste tinere fete care trãiesc pe marginea prãpastiei sociale nu au auzit niciodatã de contracepție și doar rostirea cuvântului sex le face sã roșeascã și sã dea din colț în colț. Și totuși, existența acestui cuvânt în viața lor este mai frecvent decât cuvântul școalã, pe care se pare cã nu prea mai au timp sã o urmeze. Cu umerii grei de povara acestor vieți pe jumãtate ratate, dorim sã prindem și ceva frumos, creator, în acest sat, unde aerul este mai pur decât viețile oamenilor.
Aici e viața mea
Tatar Zoltan, unul dintre puținii locuitori ai satului care are o afacere proprie, mãsura și tãia de zor lemnul din care își câștigã existența. De aceea, întreruperea lucrului și pentru cinci minute a fost destul de greu acceptatã. “În 1998 am plecat de la ILEFOR și de atunci dulgheria și tâmplãria au devenit, pe lângã meserie, o pasiune. Și se pare cã munca mea este apreciatã pentru cã am comenzi încontinuu. Din lemn reușesc sã îmi întrețin familia formatã din soție, trei copii și eu. Fiecare bãnuț pe care l-am fãcut l-am investit în folosul familiei. Am reconstruit casa, mi-am fãcut un atelier unde lucrez iarna. Rumegușul și resturile de lemn le folosesc pentru încãlzirea atelierului. Indiferent ce lucrez, e mai ușor cu lemnul decât cu oamenii, pentru cã oamenii au mereu obiecții. Ba nu e bine una, ba alta, vor mereu comenzi, apoi se rãzgândesc. Dar, luat per ansamblu e bine. Pentru cã am realizat cã majoritatea problemelor izvorãsc din faptul cã oamenii sunt sãraci”, ne spune Tatar Zoltan. Sprijinit de bancul de lucru din atelierul lui proaspãt terminat, ne face mãrturisiri. Cel mai mult îi place sã facã acoperișuri din acelea cu grinzile prelucrate și cu cãpriori aparenți, cum se fac în occident. Îi mai place sã se ocupe de mansarde, de izolații, uși, mobilier de orice fel. Și ceea ce nu îi place sã facã sunt ferestrele, dar din pãcate exact asta are de fãcut acum. Îi place sau nu, calitatea produselor care ies din palmele lui este ireproșabilã. Dovadã sunt comenzile care curg gârlã. Zoltan este un om fericit, dar nu pe deplin. Pentru cã amorțirea satului îl nemulțumește. “Nu mai existã bunã vecinãtate, nu mai existã tradiții și obiceiuri. Nici mãcar Crãciunul sau Paștele nu mai sunt ce erau odinioarã. Pe lângã asta, lumea din sat s-a putorit. Tinerii terminã o școalã și nu lucreazã. Dupã-masa e plin de lume prin sat, tineri și bãtrâni care petrec pânã târziu prin crâșme. Unii beau banii pe care nu îi au, alții își beau banii pe care i-au câștigat în ziua respectivã. La umbra întunericului, se petrec niște fapte cutremurãtoare”, ne-a spus Tatar. “Soția mea, care este femeie de serviciu la școalã, dimineața gãsește prezervative folosite în curtea școlii și pe drum. Poliția și Primãria au fost anunțate, dar nu i-au gãsit pe cei care se dedau la astfel de acțiuni”, a mai adãugat el, mai mult trist decât supãrat, Zoltan. Și omul mai are o supãrare. Pe cei trei copii ai lui a preferat sã îi aducã la școalã la Târgu Mureș, pentru cã învãțãtorul și unul dintre profesori nu este pe placul lui. Și nici pe placul altor pãrinți din sat, care și ei au procedat la fel. În total, 18 copii din calsele I-VIII merg la școalã în centrul de comunã, la Livezeni sau la Târgu Mureș. Au încercat sã rezolve aceastã problemã pe plan local și nu s-a putut, pentru cã nu a existat voințã nici din partea primãriei nici din partea Inspectoratului Școlar. Așa cã pãrinții au boicotat școala. “Oricum, la capitolul moralitate stãm foarte rãu în satul nostru”, ne-a spus omul la despãrțire.
Acolo unde se formeazã caractere
Școala satului a fost construitã cândva la începutul secolului, de preotul greco-catolic al satului, nimeni altul decât tatãl fostului prefect de Mureș Ovidiu Natea. În ultimii ani, însã, vechea clãdire a cãpãtat o fațã nouã cu ajutorul unei fundații olandeze. S-au schimbat podelele, uși, geamuri, mobilier , avem chiar și un retroproiector și s-a introdus apa curentã și încãlzirea centralã. În curtea școlii au apãrut hintele care respectã normele europene în domeniu. “E o plãcere acum sã vii la școalã. Cei 18 copii din grãdinițã și cei 18 care urmeazã cursurile școlii generale nu mai îngheațã în bãnci. Cu toate astea chiulul nu am reușit sã îl eliminãm. Suntem aproape de oraș și tentația, pentru copii, e mare. Unii se înscriu la școalã și nu mai vin. Cu ajutorul poliției, reușim sã îi aducem câte o sãptãmânã douã la școalã, apoi iar nu mai vin. În timp renunțãm. Avem și copii care merg mai departe la școalã, dar sunt și unii care renunțã la învãțãturã dupã terminarea clasei a VIII a. Din cei cinci absolvenți ai școlii din aceastã varã, doar doi copii, cu adevãrat foarte buni, au continuat școala. Din cei cinci care vor termina anul viitor, doar trei și-au anunțat intenția de a susține examenul de capacitate”, ne-a spus directoarea școlii Mihaela Muntean, profesoarã de matematicã. În tot timpul discuției noastre, prin pereți rãzbãteau pânã la noi acorduri turbate de manele. Școala se pregãtea pentru discotecã… Dupã zile de studiu, elevi și profesori meritã câteva ore de destindere împreunã. Responsabil cu acest eveniment este profesorul de fizicã și chimie, Stelian Pãcurar. “O datã la câteva luni, ne permitem, dupã program, sã avem câteva ore de destindere, elevi și profesori împreunã”, ne-a spus profesorul. Toți sunt de acord cã dacã și procesul de învãțãmânt
s-ar desfãșura la fel de ușor, ar fi perfect. Satul plin de contraste, prins parcã între lumi paralele, se leagãnã între colinele care îl mãrginesc. Și parcã aici e mai acut ca oriunde simptomul ardeleanului molcom.
Târziu în dupã-amiaza care cobora brusc în noapte, pornesc pe drum cãtre casã împreunã cu directoarea școlii, navetistã de foarte mulți ani. Ca sã ne spulbere certitudinile , în spatele nostru se aud glasuri sprințare: “A plecat directoareaaaaa!!!!!”
Eugenia KISS
eugenia@ziaruldemures.ro
