“Perle” nereciclabile

Nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva păşind cu voioşie într-o sală de judecată. A fi parte într-un proces nu poate degaja bucurie. Oricâtă siguranţă ar avea, individul simte o străfulgerare la gândul că un anume segment al vieţii lui va fi pus sub lupă în văzul tuturor, iar apoi tranşat printr-o hotărâre judecătorească.
Dar, în toate există o compensare, un binemeritat balans. Să ne gândim la expresiile, gesturile, atitudinile ce ne permit să râdem cu poftă de ceea ce se întâmplă într-o sală de judecată. Cei pasionaţi le adună în caiete, le opisează, le clasifică pe domenii, îşi distrează şi-şi impresionează prietenii, redându-le ca poveşti adevărate, la un pahar. Perseverenţii le chiar publică în aşa-zisele „caiete ale grefierului”. Dacă veţi lectura vreunul dintre ele, după ce vă veţi amuza copios veţi putea observa că expresiile le-au scăpat părţilor ori avocaţilor lor (de foarte multe ori spontaneitatea acestora fiind de bun-simţ şi reconfortantă). Niciodată judecătorului sau procurorului. Pentru că aceştia nu pot, în „exerciţiul funcţiunii lor”, să se dea drept autori de expresii ilare. Ei au de păstrat o solemnitate. (Desigur că spontaneitatea nu le poate fi nici exclusă, nici interzisă.)
Şocant este, însă, că te poţi face de râs fără să vrei. Că, din neştiinţă de carte sau din înverşunarea de a te grozăvi, poţi scoate perle demne de prima filă din caietul grefierului. Din păcate ele sunt percepute de toată lumea, iar eticheta ţi se aplică deîndată. Tu păşeşti mândru mai departe, apăsând pământul de important ce te crezi, iar ceilalţi râd pe înfundate în spatele tău. Pentru că aşa meriţi. Iar atunci când lipsa performanţelor tale profesionale este evidentă, distracţia devine şi mai mare. Ca formă de protest.
Ce să mai faci – decât să te holbezi şi să-ţi îneci sughiţurile – atunci când un conducător de instanţă, de faţă cu publicul, refuză să termine (să reţină în pronunţare) un dosar de divorţ, deşi i se spune că unul dintre soţi tocmai închisese ochii pe veci. Ba mai mult, se încăpăţânează să-i introducă în cauză moştenitorii (poate ca să-l divorţeze de tot neamul, încă rămas în viaţă). Nu renunţă la tâmpenie nici în faţa argumentelor disperate ale avocatului decedatului. Întru-un ultimul efort, i se spune că singurul moştenitor este soţia reclamantă. Adică, după înalta tehnică juridică a sus-amintitului conducător, urma să se judece, în scop de divorţ, soţia cu ea însăşi. Ce mai contează! Norocul a venit, însă, ca fulgerul, prin tragerea de mânecă executată de colegul aflat pe celălalt scaun de judecată.
În aceeaşi notă rămâne şi remarca – impregnată de ipocrizie şi ilaritate – aparţinând de astă-dată unui procuror dintre cei cu greutate, la propriu şi la figurat. El îi explica „duios” persoanei pe care tocmai o ancheta, cât bine i-a făcut netrimiţând-o într-un arest „unde sunt păduchi” (expresia îi aparţine), ci asigurându-i un „superb sejur la Rahova” (expresia ne aparţine). După cum i se succedau cuvintele, jurai că aşteaptă să i se pupe mâna în semn de recunoştinţă. Simţiţi cum suntem, nu putem decât să-i apreciem aplecarea şi să-i răspundem în acelaşi registru, adică să-i dorim din suflet şi degrabă un bine similar !
Chiar dacă vreţi să păreţi spirituali, domnilor, reţineţi că mai aveţi mult de lucrat la frază … (cât despre lege, ce să mai vorbim…).