TREPTELE PARADOXALE ALE FERICIRILOR DIN PREDICA DE PE MUNTE

Pe-un picior de plai

Pe-o gură de Rai

Căutarea fericirii, așa cum este înțeleasă de fiecare, devine principala preocupare existențială umană pe o scară valorică indefinită, pornind de la cele mai simple dorințe materiale, până la truda obținerii înaltelor daruri mistice câștigate de sfinți.

Despre fericirile cerești propovăduia Fiul lui Dumnezeu în Predica de pe Munte, păstrată în evangheliile de la Matei (Mt 5, 3-11) și Luca (Lc 6, 20-23). „Fericirile” enunțate în urmă cu două mii de ani de Mântuitor, pe malul lacului Ghenizaret (numit și marea Galileii), ni se înfățișează ca fiind legile Împărăției lui Dumnezeu ce trebuiesc cunoscute, înțelese și aplicate în viața fiecărui creștin vrednic și dornic de a urma cu sârguință calea mântuirii, deschisă omenirii de Hristos. Ele sunt în număr de nouă și pentru conținutul lor important, au intrat în cultul Bisericii și al Sfintei Liturghii, când sunt cântate înaintea Vohodului mic (ieșirea Preotului cu Sfânta Evanghelie), ce semnifică începutul lucrării publice a Mântuitorului. Atunci se deschid și ușile împărătești ale altarului, amintind astfel că Domnul a ieșit din viața neștiută de până atunci și Se arată, Se descoperă oamenilor, începând propovăduirea Evangheliei Sale.

Fericirea este una singură, dar accedem la ea treptat, ca pe o scară a înălțării din desăvârșire în desăvârșire, dar nu pe căile presupuse de mulți care afirmă ironic: banii n-aduc fericirea, ci numărul lor. Această zicală populară vine în răspăr cu adevărul creștin afirmat de Sfintele Scripturi despre marile greutăți ale celor bogați de a intra în Împărăția Cerurilor din pricina lipsei lor de milostenie. Conținutul celor nouă reguli ale fericirii afirmate de Mântuitor au un caracter surprinzător, ce contrazice realitatea comună a plăce­rilor imediate ce au luat locul înaltelor bucurii sufletești izvorâte din preaplinul dumneze­iesc al iubirii creației de către Tatăl ceresc.

Surprizele rostite de Domnul în Predica de pe Munte se înlănțuie una după alta, ca un crescendo muzical de la piano la fortissimo, începând cu…

„Fericiți cei

săraci cu duhul… ”

La prima vedere se pare greșit că, cei săraci cu duhul ar fi săraci cu intelectul, dar sensul duhovnicesc este acela al săracului care și-a asumat lăuntric starea de sărăcie și o îndură cu demnitate și nădejde deplină în răsplata cerească.

Sfântul Vasile cel Mare împreună cu întreaga sa familie, una dintre cele mai bogate din Capadocia veacului al IV-lea, au împărțit toate avuțiile lor bolnavilor, orfanilor, bătrânilor și nevoiașilor, știind că excesul de bogății este o piedică greu de trecut pe calea mântuirii. Pilda tânărului bogat care a venit la Hristos pentru a-L întreba ce trebuie să facă pentru a se mântui, s-a constituit peste milenii în modelul ce trebuie urmat de toți cei dornici să recâștige cetățenia Raiului pierdut. Bogatul a refuzat chemarea Domnului de a-L urma după ce și-ar fi împărțit averea săracilor și bolnavilor.

Rezultatul acestei nefericite decizii a tânărului lipsit de înțelepciune este descris de către Învățător apostolilor mirați: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în împărăția cerurilor. Și vă mai spun: Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile

acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu” (Matei 19, 23 – 25). Hristos nu afirmă ca definitiv imposibilă intrarea în împărăție a vreunui bogat, ci doar greutatea acestui demers, al deciziei capitale, salvarea sufletului sau a averilor. Sfântul Vasile cel Mare, cunoscând pericolul bogăției din pericopa evanghelică, se sfătuiește cu mama lui Emiliana, cu sora Macrina și fratele Grigorie și hotărăsc împreună să păstreze doar cât aveau nevoie pentru un trai cât mai simplu, iar restul să le transforme în bucurie celor nevoiași. Iată un scurt fragment al scrisorii Marelui Vasile către bunul său prieten Gri­gorie, viitorul episcop de Nazianz: „Dumnezeu a dăruit multă bogăție familei mele. Avem proprietăți în nici mai mult, nici mai puțin de trei provincii. De unele deja ne-am izbăvit. Rămân însă multe. Și văd limpede că, dacă nu le împart și pe acestea săracilor – fraților mei –, n-o să pot înainta pe calea desăvârșirii”

Obstacolul bogăției blochează calea desăvârșirii, dar nu este insurmontabil, ci ușor de depășit prin transferarea excesului de averi în bucuria sărmanilor a căror recunoștință ajunge la ceruri unde se bucură și puterile cerești, iar răsplata este mai mare decât tot ce există pe pământ, cununa sfinților, câștigată de toată familia: Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, Sfintele Emiliana și Macrina.

Dar în limbajul evanghelic aflăm și alte tâlcuiri ale cuvântului anume:

Sărăcia cu duhul poate însemna și „smerit”, „umil”, „supus” sau „ascultător”

Cuvintele acestea sunt tot mai rar folosite în limbajul comun al omului actual, dar se păstrează foarte bine în vocabularul creștin, ca o prelungire duhovnicească a cunoscutului proverb capul plecat, sabia nu-l taie. Aplecarea capului este semn de respect față de cel apropiat, de armonie pașnică între oameni care comunică între ei pe frecvențe spirituale complementare și nu antagonice. Cât despre cuvântul de origine slavonă, smerit, îl întâlnim rar în limbajul cotidian, cu referire mai ales la o comportare modestă și plină de bună cuviință, dar mai frecvent în mediul monahal și bisericesc al Ortodoxiei, cu bogate semnificații între pioșenie, cucernicie și evlavie față de Dumnezeu.

Aici ni se înfățișează deplinul înțeles al fericirii săracului cu duhul, al celui care prin lupta interioară împotriva mândriei egocentrice a reușit să capete pacea sufletului ce-l ridică deasupra clocotului urban al plăcerilor efemere smulse din ființele prinse în piruetele bacanalelor încinse de lava țâșnită din adâncuri infernale. Sme­ritul sărac cu duhul se ridică precum Moise pe culmea Sinaiului, la poalele căruia se cutremură deșertul sub tălpile ce dănțuiesc în jurul cornutului Apis, virusat în memoria poporului israelit ce-și purta patimile carnale în drum spre Å¢ara Făgăduinței, unde nu va ajunge niciodată. Pentru ei și pentru noi, Fiul Lui Dumnezeu s-a smerit până la jertfa crucii și a piroanelor, nu înainte de a ne lăsa moștenirea Fericirilor câștigate prin sudoare și osteneală.

Răsplata celor săraci cu duhul este garantată de glasul dumnezeiesc al lui Iisus Hristos: că a lor este Împărăția Cerurilor.

Alexandru Mihail NIŢĂ