Convorbiri duhovnicești

“Tot ce este în lume, adică pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Și lumea trece și pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac” ( I Ioan 2:16-17). De mai bine de un mileniu, cuvintele apostolului Ioan își găsesc desăvârșita împlinire pe Sfântul Munte Athos, locul unde bate inima vieții ascetice a creștinismului ortodox. Crâmpeie din experiența de viață athonită au fost împărtășite credincioșilor mureșeni de unul dintre stâlpii Muntelui Athos – arhimandritul Efrem, starețul mănăstirii Vatopedu, care a vizitat recent meleagurile noastre.

Ziarul de Mureș vă prezintă ultima parte din dialogul cu publicul, susținut în luna octombrie de Părintele Efrem, la Palatul Culturii din Târgu-Mureș. Viața călugărilor din Athos, minunile de la Sfântul Munte, trăirea duhovnicească în cadrul familiei, sfârșitul lumii și ecumenismul au fost doar câteva din subiectele dezbătute de arhimandritul Efrem și credincioși.
–     Ce este smerenia și cum o putem dobândi?
– Trebuie să vă spun că avem niște monahi din Occident la noi la mănăstire care, după un timp petrecut la Vatopedu, mi-au zis: “Când eram la noi în țară consideram că smerenia este un complex de inferioritate. Acum vedem că nu asta înseamnă”. Într-adevăr, smerenia nu este un complex de inferioritate. Este cunoașterea eului nostru, a neputințelor noastre, a patimilor noastre. Iar pentru a-și cunoaște cineva patimile, are nevoie de lumina Duhului Sfânt, de venirea harului dumnezeiesc. Dacă omul nu primește această iluminare din partea harului, nu are cum să-și cunoască greșelile. Vedeți, patrologia ortodoxă ne învață un lucru pe cât de profund, pe atât de adevărat. Acela că, întotdeauna, în orice situație, oricât de neplăcută ar fi, noi suntem vinovați, nu fratele nostru. Fiecare dintre noi avem obiceiul să spunem: “Acesta m-a tulburat! Cutare m-a întristat! Acela m-a mâniat!”. Este o greșeală să reacționăm așa. Dacă am avea isihie, adică buna alcătuire a sufletului, nu ne-am tulbura, orice ni s-ar întâmpla. Dar pentru că patima tulburării este cuibărită în interiorul nostru, pentru că adăpostim patima maniei, ajunge ca cineva să apese pe butonul patimii și gata!, s-a aprins sufletul nostru. Însă când omul începe să fie atins de har, își vede propriile patimi, neputințe și greșeli, și începe să se pocăiască. Iar atunci când înaintează, omul duhovnicesc nu se pocăiește doar pentru greșelile pe care le are și le face, ci și pentru că nu a ajuns încă la o bună stare duhovnicească. Vedeți, Sfântul Iacov, fratele Domnului, spune ceva foarte sugestiv: “Cine știe să facă bine și nu-l face, săvârșește un păcat!”.  Și pentru că vorbim de smerenie, o să vă povestesc o întâmplare. Îmi aduc aminte că la Sfântul Paisie Aghioritul a venit odată un băiat foarte bolnav, care i-a spus cu simplitate: “Părinte, vreau să mă vindeci!”. Părintele a tăcut, s-a retras puțin într-o parte și a început să plângă, spunându-și în sinea lui: “Dacă aș fi fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu, aș fi putut să-l vindec pe acest băiat, dar nu sunt!”. Părintele a spus acest lucru pentru că trăia pocăința, iar când trăim pocăința îl strigăm pe Dumnezeu și îi cerem ajutorul, și Dumnezeu ne primește smerenia, care este dar al Duhului. De aceea, cel smerit nu simte un complex de inferioritate, nu simte deprimare, oboseală a sufletului, ci o stare de bucurie, demnitate, măreție și siguranță interioară. Realitatea este că cel smerit atrage harul Sfântului Duh, așa cum însuși Mântuitorul spune în Scriptură: ” Dumnezeu se împotrivește mândrilor și dă har celor smeriți”. Lucrul acesta îl ignoră ocidentalii.
–     Cum poate o familie creștină să ducă o viață duhovnicească? Recomandați-ne căteva principii esențiale pentru a ne putea mântui în cadrul familiei.
–     Familia creștină trebuie să fie ca o biserică în miniatură. Scopul căsătoriei este, mai înainte de toate, împreună mântuirea, creșterea duhovnicească întru Hristos. Soții trebuie să înțeleagă foarte bine că ținta spre care se îndreaptă este Hristos, că El este izvorul tuturor bunătăților. Pentru ca să trăiască în dragoste și pace, ei trebuie să se roage împreună, să citească Sfânta Scriptură, să postească, să meargă la Biserică, să-și crească copiii în ascultare. 
–    Cum trebuie să ne raportăm la problema avorturilor, a practicilor contraceptive?
– Tema aceasta a avorturilor, a evitării facerii pruncilor, este o temă foarte vastă în vremurile noastre. Avorturile sunt crime, chiar dacă occidentalii numesc avortul “încetarea sarcinii”, de parcă fi vorba de ceva asemănător cu încetarea curentului electric. Ei spun lucrul acesta pentru a-i liniști pe oameni, pentru ca aceștia să nu aibă mustrări de conștiință. Însă avortul este cel mai mare păcat pe care-l face astăzi omul. Referitor la mijloacele contraceptive, Biserica este împotriva lor. Nu sunt de părere că duhovnicul trebuie să le spună tot timpul soților cum să-și regleze activitatea sexuală, dar aceștia nu trebuie să urmărească plăcerea de dragul plăcerii, nu trebuie să-și facă un idol din ea. De exemplu, soții trebuie să conștientizeze că dacă au făcut unul, doi, trei copii și au avut posibilitatea să facă mai mulți, vor răspunde în fața lui Dumnezeu.
– Cum priviți încercările Uniunii Europene de a aboli interdicția accesului femeilor la Muntele Athos?
– Nu le privim deloc cu ochi buni. Pănă acum, hotărările Consiliului European privind eliminarea interdicției accesului femeilor la Sfântul Munte nu au avut un caracter obligatoriu, însă mă tem că pe viitor vor fi multe probleme. Din nefericire, ei nu pot să înțeleagă monahismul ortodox, atâta timp cât ei cred că este un mod de viață foarte ciudat, fundamentalist. Ei nu realizează că această interdicție nu este o dovadă de misoginism, pentru că ea a fost cerută chiar de Maica Domnului, pe care Sfântul Munte o cinstește ca fiind cea mai curată dintre făpturi. 
–     Care este aportul Bisericii Ortodoxe la mișcarea Ecumenică? Credeți în succesul ei?
– Mai întâi de toate, aș vrea să precizez că Biserica noastră este o biserică ecumenică, cu vocație universală. Noi, monahii aghioriți, nu disprețuim dialogul cu catolicii și cu protestanții și nu ne temem de ei, însă trebuie să existe mare atenție la tema aceasta. O încercare de dialog nu este exclusă, dar nu vrem ca bisericile noastre să se unească într-un mod eronat. Monahii athoniți nu participă la rugăciunile comune cu catolicii și protestanții. Rugăciunea noastră este unirea tuturor, însă unirea trebuie să aibă loc în condiții corecte, adică în condițiile ortodoxiei. Dacă ei nu înțeleg condițiile ortodoxiei, nu putem să facem nimic. Nu putem să punem apă în vinul nostru în ceea ce privește problema dogmelor. Lucrul acesta este imposibil. Dacă liderii ortodoxiei care poartă dialogul ecumenic vor încerca să facă acest lucru, vor provoca tulburare în popor. Sfântul Sinod a ținut întotdeauna cont de părerea evlavioasă a poporului. În Biserica Ortodoxă nu este ca în Biserica Catolică, unde Papa este cel care decide cine dintre oameni trebuie socotit sfânt. În Biserica Ortodoxă nu avem proclamarea sfinților, ci avem înscrierea în catalogul oficial al sfinților. Sfinți sunt aceia pe care pleroma Bisericii îi socotește sfinți. Vedeți, Sfântul Nectarie a fost cinstit ca sfânt încă din primele șase luni după moartea sa, și la fel ca el au fost mulți alții. Cei ce nu au fost recunoscuți încă în mod oficial ca sfinți sunt totuși cinstiți ca sfinți, pentru că întotdeauna manifestarea Sinodului este manifestarea evlavioasă a plinătății Bisericii. Din păcate, catolicii au o teologie foarte încâlcită și din cauza aceasta nu pot să se smerească, să se pocăiască, pentru a trăi unirea. Eu am fost în Italia și am vizitat niște mănăstiri catolice, din curiozitate. Am văzut că au un monahism de nimic, zero. Ei simt înlăuntrul lor că monahismul ortodox este superior. Nu arată acest lucru prin cuvinte, dar îl simt în adâncul lor. În concluzie, nu am multă nădejde că mișcarea ecumenică va izbândi.”