Cronica rurală la Sângeorgiu de Pădure

Nu dorim să pastişăm un pasaj din romanul lui Duiliu Zamfirescu, ci mai degrabă să facem o actualizare
a vieţii patriarhale din secolul douăzeci. Secolul clonării, al rapidităţii informaţiei şi de ce nu, al războaielor cu arme nucleare. Şi pentru că situaţia unei comune e similară cu a oricăreia din acest judeţ transilvănean multietnic, am ales una la întâmplare. Am poposit în comuna Sângeorgiu de Pădure.

Într-o zi de vineri, către crăpatul zorilor, ne îndreptăm către primărie. Întrebăm de primar. “Cu tot respectul, lipseşte.” Neştiind de unde venim, viceprimarul ne-a deconspirat: “Astăzi îşi taie porcul”. Întrebând cum putem ajunge în satele aparţinătoare comunei, ni s-a recomandat maşina care colectează laptele de la săteni. Dinspre cer se arăta o zi minunată. De la şofer am aflat că avem de mers în jurul lacului circa opt kilometri până la Bezidul Vechi şi că pe la ora 11 ne putem întoarce în centrul de comună cu singurul autobuz care circulă o dată pe zi. La dreapta e drumul către satul Loţ.
Am urcat pe un deal pentru a avea o mai bună panoramă a satului şi a minunatelor peisaje care înconjoară acest ţinut. Am numărat şase locuinţe. Sunt trei familii care se află acolo de peste cincizeci de ani, două cabane şi o fermă mai micuţă de tip familial. Din discuţiile purtate cu una din gazde am înţeles că până în anii Â’70 au fost 46 de suflete. Satul avea şi o biserică care, din câte am constatat, a fost dărâmată. Acum sunt şase şi toţi pensionari.
Pentru cineva de la oraş e ceva splendid. O curte plină cu animale, linişte, aer curat, oameni foarte prietenoşi şi ospitalieri. Dar oamenii se mai şi plâng. Se plâng că nu au lumină, că nu au baterii pentru radio. Cu alte cuvinte, îşi doresc lucruri de care noi nu mai ştim cum să scăpăm. Totuşi, într-un sfârşit, soţia lui “nenea Elek” ne mărturiseşte cu multă seninătate că “pentru duminicile care mai sunt de trăit, e bine”.

Satul de sub ape

Peste deal, la doi kilometri e Bezidul Vechi. Un sat mai mărişor cu o şcoală generală, o biserică reformată şi un lăcaş de cult unitarian. O aşezare cu 800 de suflete din care destul de mulţi tineri. Tradiţiile au murit şi nici “drumul de fier” n-a sosit. (“Ei când vin cu drum de fier/ Toate cântecele pier”, Mihai Eminescu, Doina). Este tipul de sat în care apar adevăratele drame. De-alungul anilor şi a generaţiilor nevoile şi dorinţele s-au schimbat. Tinerii vor mai mult decât a sta toată ziua pe tarla alături de părinţi. Liceul din Sângeorgiu e la 12 kilometri. Mijloacele de transport lasă de dorit. Dacă totuşi, în urma unui real efort, tinerii termină un gimnaziu sau o şcoală profesională, nu-şi pot exercita profesia decât departe de casă şi, de multe ori, peste graniţă. Majoritatea ajung direct la Budapesta. Acolo nu se pot integra, iar acasă nu-şi văd rostul. Dar până la urmă marea majoritate pleacă. Toţi urmăresc să-şi facă undeva o situaţie materială, familia rămânând pe locul doi. Un lucru şi mai tragic e că mulţi nu sunt pregătiţi nici ca nivel profesional şi nici în ceea ce priveşte integrarea rapidă într-un nou context, cum ne cere societatea de astăzi.
E sărăcie. Oamenii simt că lucrează fără rost pământul, iar copiii îi părăsesc. Singura care le dă speranţă a rămas biserica. Venind către lac observ câteva case, un strat gros de gheaţă, iar în mijlocul bălţii, o biserică. E o privelişte şocantă care te face mai mult decât curios. Aflu că satul e practic sub apă, iar în jur au rămas câteva construcţii şi 39 de suflete, majoritatea ţigani. Atunci când s-a realizat acest lac întreg satul a fost obligat să-şi ia câteva lucruri şi să se mute între patru pereţi în comună. Tot ce au clădit o viaţă întreagă a fost acoperit de apă, iar oamenii au fost aduşi în zgomotul fabricilor 1 Mai şi al fostului CLF din Sângeorgiu de Pădure.

La centru

Sângeorgiu de Pădure aspiră la rangul de oraş. Este o comună cu 4700 de locuitori din care 1100 de români, majoritatea de religie ortodoxă şi peste 3000 de maghiari împărţiţi în catolici, reformaţi şi unitarieni. Pentru că au fost marginalizaţi şi neprimiţi în lăcaşe de cult, ţiganii au ales biserica baptistă.
Localitatea beneficiază de tot necesarul de instituţii pentru cerinţele unei comune, dar de aici şi până la pretenţii de oraş mai e un pas. Chiar dacă în acest an s-au finalizat lucrările pentru Parchetul şi Judecătoria Sângeorgiu, administraţia locală e una fără ecou. Nici un freamăt nici un zbucium. Majoritatea consilierilor sunt din UDMR. În politică lucrurile se inversează. Dacă biserica ortodoxă îi adună pe români laolaltă, viaţa politică îi dezbină în mai multe partide, reuşindu-se astfel foarte puţine lucruri la nivel decizional. Şcoala e destul de slabă, dar de când s-a decis ca intrarea la facultăţi să facă pe baza notei de la bacalaureat, aici se obţin note mult mai mari decât la liceele de prestigiu din judeţ. Tinerii nu prea au ce face. Nu se mai joacă piese de teatru, cinematograful nu funcţionează, sportul n-are sponsori, iar majoritatea oamenilor nu ştiu unde este biblioteca. După majorat cei mai mulţi tineri aleg soarta celor din satele descrise mai sus. Alţii merg prin centre universitare de unde nu prea mai vor să se întoarcă. Chiar dacă mai sunt două fabrici de mobilă şi câteva locuri de muncă administrative, oamenii sunt obligaţi a se ocupa mai mult de o agricultură deloc eficientă. Problema cea mai cruntă rămâne cea a tinerilor pe care-i aşteaptă viitorul unui secol al integrării rapide în noi domenii de activitate, al informaţiei şi al asimilării rapide a unei lumi încă străină. Cum va scăpa satul românesc din înfruntarea tot mai cruntă cu civilizaţia, rămâne de văzut. Pentru că nu va fi o înfruntare cu învingători şi învinşi. Va fi una din care noi toţi vom pierde ceva de neînlocuit…