Rachitarii din Glodeni
De 12 ani, traiul unor oameni din Glodeni depinde în exclusivitate de rãchita care crește în Valea Izvoarelor. Doi frați și un prieten bun au gãsit calea înțeleaptã a colaborãrii și a împãrțirii sarcinilor. Garniturile de mobilier și coșurile împletite de ei sunt cumpãrate și peste granițã. Cu toate acestea, banii cei mai frumoși îi fac în locul de unde taie rãchita. Pentru cã nu existã intermediari
La marginea pãdurii de lângã localitatea Valea Izvoarelor a “rãsãrit”, cu douã sãptãmâni în urmã, o colibã de stuf, în jurul cãreia agitația este continuã. De 12 ani încoace, în fiecare primãvarã și la sfârșitul lunii august, Csapo Istvan, Csapo Mihaly, din Glodeni și Nistor Karoly, din Ghindari, vin aici pentru a tãia rãchita, cu ajutorul cãreia își câștigã banii necesari traiului. Locul aparținea cândva Ocolului Silvic, dar odatã cu retrocedãrile, noul proprietar s-a trezit cu un hectar de butuci de salcie nobilã, din care anual se taie lujerii, numiți rãchitã. Pentru cã vroia sã pãstreze locul așa cum e, dar nu știa exact ce sã facã pentru asta, a apelat la “rãchitarii din Glodeni. Chiar le-a pus la dispoziție un teren aflat lângã plantație, pentru locuit. De atunci “fac afaceri” împreunã. “Ne ridicãm câte o colibã, pentru cã stãm de la douã sãptãmâni în sus. Primãvara venim și curãțãm butucii, apoi mai venim o datã ca sã stropim împotriva dãunãtorilor, și prin septembrie adunãm rãchita. Acuma e cel mai bine, pentru cã în timp ce adunãm, avem și comenzi de mobilier și de coșuri împletite, de la lumea din satele vecine”, ne spune Csapo Istvan.
Organizarea zilei de lucru
Pentru o activitate care se desfãșoarã, la prima vedere, fãrã constrângerea unui program fix, afirmația de mai sus pare cel puțin bizarã. Dar dupã un timp petrecut aproape de cei trei bãrbați am realizat cã așa este. Ziua începe de dimineața de la ora șapte. Știe fiecare ce are de fãcut. Dacã unul dintre ei are o comandã care trebuie onoratã, ceilalți își împart sarcinile. Merg dupã rãchitã, o curãtã, o fierb. Și mai sunt și cei doi bãieți ai lui Istvan, Istvan junior și Sandor, care furã toate fazele meseriei, din zbor. “Dacã nu ne-am organiza, nu am avea spor. Ne ajutãm reciproc și atunci treaba merge strunã. Deși încercãm sã ne ținem de programul zilnic, au mai fost cazuri în care nu l-am respectat. Suntem oameni de cuvânt, și atunci când avem “termen de predare” le respectãm. Nu s-a întâmplat pânã acum sã spunem cã un produs este gata la o anumitã orã și nu a fost. Tocmai de asta, e important sã știm fiecare dintre noi ce are de fãcut în ziua urmãtoare. Nu ne certãm, colaborãm”, ne spune Nistor Karoly.
De la joardã, la canapea
Am fost impresionați de deschiderea și de bucuria cu care acești oameni ne-au vorbit despre munca lor. Cu ani în urmã, toți au lucrat la CFR. Din cauza restructurãrilor, a concedierilor, au fost nevoiți sã se întoarcã la preocuparea pãrinților lor. “Știam sã împletim rãchita din copilãrie. Atunci când am fost nevoiți sã trecem din nou la împletit, am crezut cã va fi doar o muncã plictisitoare, dar a ajuns sã ne placã. Dacã lucrezi din plãcere, ca oriunde altundeva, se vede. Lucrul care iese din mâna ta este mai frumos și parcã mai rezistent “, ne spune Csapo Mihaly. Dar pentru a ajunge în stadiu de obiect frumos și rezistent, rãchita trece prin diferite faze. Dupã tãiere, se decojește și se adunã în legãturi. O parte, cea care trebuie sã aibã o culoare roșiaticã, se fierbe, apoi se trece prin soluție de sodã causticã. Schimbarea culorii se face vãzând cu ochii. Apoi se clãtește, se uscã și se leagã în baloți. “Cu unealta asta, numitã scutã, se fac siloanele”, ne spune în timp ce ne face o demonstrație de mãiestrie, Csapo Mihaly. Trece repede printr-o “tãietoare” firul lung de rãchitã și în timp ce pe partea din afarã rãchita se “șpãnuiește”, din spatele sculei iese firul tãiat pe grosimea doritã. Mai subțiri sau mai groase, dimensiunea siloanelor depinde de cerințe și de îndemânarea celui care lucreazã.
Garniturile vieții
A fost o vreme când Csapo Istvan și Csapo Mihaly lucrau pe propria lor firmã. Dar cheltuielile mari legate de transportul produselor în târguri și nesiguranța afacerilor i-a fãcut sã renunțe. Acum se limiteazã doar la a produce, pentru cã sunt cunoscuți, iar cei care vor sã le cumpere marfa știu unde sã îi gãseascã. De trei ani, au comenzi ferme în Ungaria. Dar grosul muncii lor este dus în Harghita și în Covasna. “Zilnic, din sat sunt încãrcate cel puțin 15 garnituri de mobilã, de cei care ne dau comenzile”, ne spune Nistor Karoly. În fiecare lunã, o familie poate executa 6 garnituri de mobilier, compuse din douã fotolii, canapea și mãsuțã, pe care le vând cu 1.300.000 lei garnitura. Poate pãrea o sumã frumușicã, dar calculele aratã cã munca le este foarte prost plãtitã: “Într-o garniturã intrã material de aproximativ 400.000 de lei. De 50.000 se cumpãrã cuie, de 150.000 scândurã. Pentru fiertul nuielelor se folosesc cauciucuri în valoare de 250.000 lei. Atunci când rãchita se terminã și trebuie cumpãratã cu 15.000 de lei kg este foarte greu. Nu rãmânem cu mulți bani, dar muncim pentru ei pe rupte”, ne spune Karoly. “Afacerea” asta, a prins atât de bine în Glodeni, încât, practic, în cartierul de romi, numit Serbia, toate familiile din asta trãiesc. “La noi în Glodeni nu se acordã ajutor social lunar. Avem douã mâini. De ce sã așteptãm sã ne plãteascã alții? Acum 12 ani când am venit aici sã culegem rãchita, am venit pentru douã sãptãmâni și am stat toatã iarna, deoarece am avut comenzi de la localnici. Am avut o cãsuțã cu chirie și am lucrat. Acum se pare cã ne va prinde Crãciunul aici, pentru cã iar avem multe comenzi”, ne spune mândru Mihaly.
La ritmul alert cu care împletesc firele dispuse într-o ordine ciudatã pentru noi, știutã perfect de ei, îi credem. Doar niște oameni foarte ocupați, care lucreazã contracronometru, nu s-ar opri din lucru atunci când stau de vorbã cu musafirii lor.
Eugenia KISS
