Cund-ul magic

Viața la țarã

Limita de județ, comunã cu Sibiul, ne-a oferit surpriza interculturalitãții absolute – afgan, guinez, sas, maghiar și român, au gãsit cale spre comunicare – Comunismul, regretat și hulit și dorul de casã, sunt punctele comune ale oaspeților, care considerã România locul ideal – pânã vor ajunge din nou acasã.

Sãptãmânal parcurgem drumurile județului dintr-o parte în alta, în încercarea de a surprinde cât mai fidel viața mureșenilor. Cu bune și cu rele, adunate la un loc, am fost martorii unor evenimente, am luat parte la bucuriile și necazurile lor, am fost surprinși, dezamãgiți, triști și fericiți alãturi de cei cu care am stat de vorbã. Știam cã fiecare drum, fiecare localitate, poate oferi surprize, poate dezvãlui câte ceva nou. De aceea, am pornit cãtre satul Cund, cu o fireascã emoție. Dar nimic din ceea ce știam despre zonã, nu ne-a pregãtit pentru ceea ce aveam sã vedem în acest sat, Cund, ultimul sat al județului Mureș, în comuna Bahnea.

Chiar la ultima casã din sat, “peste drum” de județul Sibiu, pe marginea șanțului stãteau de vorbã, tihnit, niște oameni.

Patru Prieteni

Doi localnici, Martin Zelch, sas, și Medar Francisc, maghiar, erau la taifas cu Hașem Nazari, refugiat din Afganistan și Oliano Lucas, din Guineea. Dacã scena cu cei patru oameni ar fi fost surprinsã la o terasã în oraș , era normalã și am fi trecut pe lângã ea firesc. Dar marginea de șanț, dintr-un sat retras, parcã prea discret, era mai mult decât incitantã. “Ia, stãm și noi de povești, ca sã mai treacã vremea”, ne-a spus unul din localnici, atunci când ne-am manifestat interesul pentru grupul lor, cel puțin bizar.

Musulmanul comunist din Afganistan

Hașem Nazari, a fugit din Afganistan, din cauza problemelor cu talibanii. Abia terminase liceul în orașul sãu natal, Gazani, și a trebuit sã renunțe la ideea de a face o facultate, deoarece talibanii, încet, dar sigur, se infiltrau în societatea afganã. “Am plecat din Afganistan în anul 1308, dupã cum socotim noi musulmanii timpul, anul 1982 în calendarul creștin. De atunci sunt 23 de ani. Între timp, mama mea a murit și cu tatãl meu nu pot vorbi. Cu sora mea, care s-a mãritat în Pakistan, comunicãm doar prin intermediul soțului ei, pentru cã femeia are un statut social special. Mai am doi frați, care locuiesc acum în Turcia și, practic, ei sunt cei care îmi dau vești”, ne spune într-o frumoasã limbã românã, presãratã de “hîuri” , Hașem Nazari. În tinerețe, mânat de idealuri, se pare, depãșite și greșite, s-a înscris în Partidul Comunist Afgan. Mai târziu avea sã regrete aceastã decizie, pentru cã l-a costat dezrãdãcinarea. Odatã cu intrarea rușilor în Afganistan, talibanii au început o vânãtoare continuã de comuniști. Cum îi gãseau, îi omorau pe loc. Speriat de ceea ce ar putea pãți, a preferat sã fugã. A pribegit de atunci: 12 ani a stat în Turcia, șase ani în Iran și Bulgaria, iar de cinci ani strãbate România. Are statul de refugiat, doar de formã, pentru cã indemnizație a primit doar pentru primele șase luni. De atunci a trebuit sã se descurce singur.” M-aș întoarce acasã, dar nu pot pentru cã nu mã simt în siguranțã. Actualul Președinte al Afganistanului, Ahmad Karzai, este aliatul americanilor, iar americanii sunt împotriva comuniștilor. De fapt, nici musulmanii nu îi iubesc pe comuniști. Exact ca aici. Legea acasã e foarte tulbure în privința asta, iar exact ca aici. A face armata în Afganistan înseamnã cã dimineața mergi la servici și seara te întorci acasã, cu arma în spate. Dupã ruși, talibani și acum americani, țara e vraiște. Dar cel mai mare rãu ni l-au fãcut Pakistanul și Iranul, vecinii noștri. Musulmani, frați de credințã. Sunt foarte fanatici, și nu au nici un fel de lege. Libertatea, pentru ei, înseamnã cã dacã au bani, pot cumpãra arme de la orice magazin. Împușcã pe cine vor și nu dau socotealã. Se tot vorbește cã Bin Laden este în Afganistan. Dar mai mult ca sigur e în Pakistan, prin munții de lângã locurile sfinte, pãzit de musulmanii pakistanezi și iranieni” ne spune hașem Nazari. Îi e dor de casã, dar îi este fricã sã plece. Pânã lucrurile se vor așeza în Ahganistan, el pãzește livada din Cund. Și își face prieteni, care îl ajutã sã uite de dorul de casã.

Inginerul agronom

Oliano Lucas a ajuns în România în anul 1975 pentru a deveni inginer agronom. Dupã anul pregãtitor și de învãțare a limbii române, fãcut la Cluj, s-a înscris la facultatea de agronomie din București, pe care a terminat-o în anul 1981. A plecat acasã în Guineea pentru a profesa, dar soarta i-a rezervat un alt destin. “Am stat acasã în Guineea trei ani și dupã aceea m-am întors, pentru cã aveam o fetițã cu o româncã. Pentru cã nu puteam profesa în România am plecat din nou, de data asta în Grecia, cu gândul de a-mi duce mai târziu și familia. Dar când fetița mea frumoasã a împlinit 10 ani, mama ei a avut un accident în urma cãruia a decedat. Așa cã, nefiind cãsãtorit cu mama ei, și neavând încã cetãțenie greacã, a trebuit sã mã întorc în România pentru a nu pierde copilul. Unii îmi spuneau sã o las la orfelinat și sã plec, sã îmi fac o viațã bunã în altã parte. N-am putut face asta. M-am descurcat singur. Fata, Beatrice, e mândria mea. Nu am vrut sã aibã mamã vitregã și a fost foarte greu, dar a meritat”, ne spune Oliano. Din clipa în care și-a asumat serios rolul de tatã, Oliano a avut de înfruntat un sistem insensibil. Nefiind cetãțean român nu a primit casã și a locuit cu fiica lui în cartierul bucureștean Sãlãjan, într-o chirie. De lucru nu și-a gãsit. Așa cã “micul bisnis” atât cãt sã trãiascã decent, l-a ajutat aproape întotdeauna. Dupã ce fiica lui s-a cãsãtorit și a obținut stabilitate emoționalã și financiarã, nimic nu l-a mai reținut în capitalã. Dupã ani de agitație și-a gãsit liniștea în livada din Cund. Pentru cã dacã nu poate profesa, poate pãzi. Și nu se plânge. Dorește doar sã se întoarcã acasã, înainte de “grande finale”. “Sunt catolic și la botez mi-au tãiat buricul, pe care l-au îngropat, în semn cã aparțin acelui pãmânt. Rudele mele din Guineea vor sã merg cu fiica mea acasã. Beatrice știe franceza, dar nu știe dialectul KISI, care se vorbește la mine acasã. Este limba lui Kunta Kinte. La fel și dialectul Madingo. Cera mai mare problremã aici este cã nu am ce citi în limba francezã. Paris Match-urile pe care le-am adus cu mine le-am citit deja. Am avut o surprizã sã aud cã țãranii din Cund vorbesc franțuzește. Chiar bine. Voi sta o perioadã aici, apoi sã vãd ce voi face. Dar tot mai tare mã cheamã cãtre ea Guineea și vecinãtatea ei, Coasta de Fildeș, Sierra Leone. Liberia este casa mea. Vreau sã mor lângã buricul meu” ne spune, cu umor, Oliano Lucas.

Acum se odihnește, dupã o viațã plinã de șicane. Nu se plânge. Liniștea din Cund îl ajutã sã-și punã ordine în gânduri, pentru cã este prima datã în mulți ani, când poate sã stea efectiv.

Cund-ul comun

Sas, maghiar, afgan, român și guinez, am stat pe marginea șanțului la taifas. A vorbi, a asculta, a înțelege și a nu judeca, sunt calitãți necesare pentru asigurarea unei armonii reale. Și am realizat cã poate asta le lipsește liderilor de tot felul, care încearcã de prea mulți ani și tot nu reușesc sã rezolve problemele planetei. Le dãm noi soluția: o margine de șanț din Cund.

Eugenia KISS

eugenia@ziaruldemures.ro