Barbaria perpetuã

E suficient sã aparã o crizã, un conflict, o disputã, sã se producã o catastrofã, cum e cea din New Orleans de pildã, și imediat din labirinturile inconștientului colectiv rãsare fâlfâind obscen geniul barbariei. Spectru amfibiu, pe jumãtate îngropatã sub asfaltul civilizației, pe jumãtate costumatã în veșminte de protocol, barbaria bântuie neîncetat printre noi, nerecunoscutã adesea, travestitã mai întotdeauna și, în clipele fericite când sãrbãtorim evoluția speciei și rafinarea moravurilor, se insinueazã abil în inima bucuriei noastre.

Nu m-aș avânta sã speculez despre barbarie, termen cam greu, trebuie s-o recunosc, dacã nu mi-ar veni în sprijin un important filosof francez, Jean-François Mattéi, cu o carte recent apãrutã (1999 în francezã, 2005 în românește) ce se numește chiar Barbaria interioarã. Fãrã naivitatea de-a adopta inerțial orice clișeu emanat de universitarii europeni, de analiștii lumii civilizate, gãsesc totuși cã e oportun sã regândim ocurențele acestui termen, care de regulã e aplicat cu dezinvolturã doar epocilor trecute, spațiilor strãine, și de care Europa creștinã a sperat cã s-a eliberat definitiv. Autorul face tocmai acest lucru, preia barbaria în contextul unei analize a culturii, comportamentelor, ideologiilor și moravurilor modernitãții, gãsind cã din anumite puncte de vedere, în orice timp și în orice loc, oamenii rãmân barbari ori dezvoltã comportamente de acest tip. Pe scurt, barbaria este o componentã comportamentalã care traverseazã divers toate civilizațiile, adoptând de regulã forme noi, imposibil de controlat sau gestionat: „Dacã barbaria poate însoți orice document de civilizație … acest fapt se datoreazã prezenței ei, în exces, în inima mișcãrii ce macinã din interior civilizația așa cum macinã fiecare om, fie el chiar iluminat de luminile timpului sãu.”

Pentru a limpezi puțin ideea, trebuie indicate semnele ce fac vizibilã barbaria. Patru ar fi mai relevante: a) ignoranța, incapacitatea de-a recunoaște valoarea esteticã a lumii sau produselor culturale; b) înfumurarea, refuzul recunoașterii excelenței și repudierea ostentativã a ceea ce este cultivat; c) neputința, incapacitatea de-a face gesturi creatoare, de-a genera opere; d) regresiunea, dorința confuzã de distrugere. Desigur, acestora le-am mai putea adãuga aspecte noi, trãsãturi specifice agenților purtãtori de barbarie, persoane sau societãți. Însã, chiar dacã rãmânem la cele indicate, nu ne e greu sã depistãm în noi, între noi, modurile prin care barbaria ne lezeazã conștiința de persoane civilizate.

Spațiul public românesc poate fi analizat cu un rafinament sporit dacã îl supunem acestei grile. Cred cã din pricina responsabilitãților ce ne revin fațã de mediul în care ne derulãm actele, ne consumãm decizii și comportamente, trebuie sã ne chestionãm barbaria interioarã, barbaria relațiilor și a atitudinii colective, pentru cã societatea în întregul ei se compune din astfel de persoane și grupuri, chiar instituții. Dacã, pãstrând teza lui Matéii, oricine am fi, în orice lume am trãi, suntem mai mult sau mai puțin barbari, și dacã evoluția este determinatã tocmai de capacitatea controlului, a conversiunii propriei barbarii, devine imediat o sarcinã istoricã asumarea și prelucrarea acestei tare. Cine altcineva ar putea sã ne elibereze de formele inerțiale, clișeizate, idiosincratice și ofensive ale barbariei noastre? Evident, nimeni altcineva decât noi.

Din nefericire, ca români nu suntem în postura privilegiatã de-a privi cu neîncredere în direcția din care ne parvine suspiciunea de barbarie. Dacã am face asta, și mulți chiar o fac, am luneca în înfumurare, adicã am adopta tocmai un comportament tipic barbariei. În plus, am da dovadã și de ignoranțã, de incapacitate de a realiza care ne e locul în lumea civilizatã, unde ne situãm cu adevãrat. Ca un corp afectat de convalescențã, trebuie sã adoptãm cura ce ne-ar oferi mãcar principial șansa însãnãtoșirii. Iar dacã potenții națiunii noastre amãrâte, liderii de opinie sau șefii de instituții nu o pot face, pentru cã ei înșiși suferã de o barbarie pe care nu și-o recunosc, este indicat sã începem procesul debarbarizãrii în plan individual, fiecare la locul lui, pe pielea și în casa lui, în instituția lui. Nu numai cã e singura cale de-a înlãtura un stigmat, dar abia astfel ar putea deveni util societãții românești, care nu-și poate oferi o identitate în lumea civilizatã decât vindecatã de formele rebele, excedentare, ofensive ale propriei barbarii.

Vali MUREȘAN