Cuvântul dat

Nicolae Manolescu m-a făcut să îmi revin provizoriu din sictirul ce m-a cuprins de când citesc prin presă tot felul de așa-zise dezvăluiri despre scriitori ce-au colaborat în varii chipuri cu Securitatea. Concret, e vorba de un interviu acordat Cotidianului, marți 19 iulie, în care este adus în discuție Augustin Buzura. Despre acesta din urmă se colportează de ceva vreme informații dintre cele mai denigratoare, despre presupusa activitate de informator al Securității, fără însă a se aduce vreo dovadă documentară în această direcție. Mai mult zeloasă decât informată, Mirela Corlățan, după ce stârnește senzație cu acuzele directe îndreptate împotriva romancierului clujean, se corectează mai apoi, precizând că raporturile acestuia cu securitatea erau „neconvenționale”. Ceea ce înseamnă că nu era chiar informator, nu avea vreun angajament semnat, ci doar se vedea uneori cu agentul securității, întotdeauna la inițiativa acestuia din urmă fie la redacția revistei Tribuna, fie pe drum, fie acasă.

După lămuriri de principiu, în ce privește varietatea tipurilor de contact ale scriitorilor cu Securitatea, care nu erau toate forme de colaborare, Manolescu nu omite a lua apărarea breslei scriitorilor, pe care, cu argumente, o vede supusă unor atacuri sistematice și injuste în ultima vreme, în ciuda faptului că USR a fost principala instituție producătoare de dizidență. E drept că în multe cazuri dizidenți faimoși au ajuns să facă mici concesii, adică să mai colaboreze, ca în cazul lui Coposu, Paleologu, Doinaș. De unde nu rezultă că numiții sunt niște turnători nenorociți, așa cum bieți ziariști ce gâfâie strident în jurul unor furii prefabricate, care n-au citit în viața lor nici cât ciornele la un roman de-al lui Buzura, sunt tentați să sugereze.

Memorabil mi se pare mie argumentul pe care îl folosește Manolescu în susținerea lui pentru Buzura. Memorabil pentru că, deși cel mai slab la nivel formal, în esență cred că ar trebui să constituie forma principială a credibilității. Manolescu spune cam așa, când vorbește cu mine într-o situație de genul acesta, cuvântul lui Buzura „este sfânt”. Rareori poți convinge pe cineva dându-ți cuvântul. Faptul că Manolescu poate recurge la un atât de comun și de bun simț argument mă obligă să consider că, la urma urmei, credibilitatea personală e mai puternică decât chiar scriptele sau actele ce poartă parafa instituțiilor. Într-o lume a mistificării sistematice, cum era cea din vremea comunistă, orice putea fi contrafăcut sau înscenat, adeziuni, declarații, contracte.

E drept, la urma urmei nu poți ști niciodată dacă credibilitatea cuiva, oricât de respectabil, important din punct de vedere cultural sau academic, nu se bazează tocmai pe necunoașterea adevărului. Dacă nu există nimic care să ateste o vinovăție, nu ai dreptul

s-o insinuezi pornind de la simple suspiciuni sau informații colectate apocrif prin diverse persoane ce zac la adăpostul meschin al anonimatului. Însă, a porni sistematic cu prezumția de vinovăție și cu suspiciune față de cel cu care ai de-a face e semnul unei incurabile patologii. Manolescu exprimă o atitudine sănătoasă tocmai pentru că reabilitează bunul simț de grad zero, cuvântul dat. Între doi oameni ce se consideră prieteni, chiar dacă n-ar veni în plus peste asta onoarea și respectul de sine, cuvântul dat trebuie să fie „sfânt”. De jur-împrejurul acestei forme de integritate a relațiilor umane ar trebui să se miște și convențiile sociale și instituțiile. Această aparentă slăbiciune, a crede pe cineva pe cuvânt, a-l susține public pentru că așa „a spus” el, este și cea mai puternică virtute umană. Din momentul în care, contrar inocentei susțineri a lui Manolescu, cuvântul dat nu mai este „sfânt” se pierde orice valoare a comunicării sociale, nu mai este „sfânt” nimic în viața noastră. Cuvântul e cel ce înalță sau face să se prăbușească cineva, el sfințește sau corupe. Cred că o cură de igienizare a propriului limbaj, dar și mai mult a celui folosit în relațiile publice, devine condiție obligatorie pentru recunoașterea noastră culturală și umană în afara granițelor. Trebuie să tindem să putem fi crezuți pe cuvânt, adică, ceea ce spunem să fie „sfânt”. Asta e lecția pe care cred că ar trebui să o învățăm de la Manolescu, iar atitudinea lui față de cazul Buzura cred că e cea mai corectă pentru un președinte USR. Trebuie să se bată cu toate armele permise pentru salvarea credibilității scriitorilor, meșterii limbii și identității unei epoci, fără de care de fapt nu ar exista o cultură română.

Vali MUREȘAN