De ce credem în Înviere?
Oricât vom fi fost de ocupati, de atrasi de sclipirea lumii sau a unora dintre semenii nostri, oricât vom fi fost de obligati sa ne ancoram în realitatea imediata, vine o perioada sau macar o clipa în care trebuie sa avem constiinta de a spune “pas!” De a ne opri, a cobora înlauntrul nostru, a reflecta. si chiar de a trage concluzii. Fiecare dupa puteri. Nu-i vorba, într-un asemenea context, de a ne pretinde sfinti cu de-a sila si nici de a ne (auto) purifica peste noapte, printr-o degraba presarare de cenusa în crestet. Si nici macar de a da lectii în numele unei credinte. Ci de a schimba peisajul erodat al cotidianului (în care ne lasam, deseori, totalmente încadrati) cu ceva care sa însemne ca ne pasa. Ca, parafrazând vorba apostolului, daca nu putem face binele pe care l-am vrea, macar sa nu acceptam a ne face partasi raului ce ne da târcoale.
Cred ca una dintre cele mai emotionante imagini din iconografia ortodoxa este cea în care, deodata cu revenirea de dincolo de moarte, Iisus îi trage vârtos, parca neconditionat, înspre cer si pe primii doi cazuti: Adam si Eva. Lumina din ochii Lui, speranta din ochii lor se îmbina într-o fericita înaltare spre lumea pe care, în aceasta conditie umana, n-o putem percepe decât cu sufletul (slefuit). O simpla apucare de mâna, cât infinitul… Pentru ca Învierea Lui ne-a facut, dintr-o indescriptibila iubire, cadoul eternitatii. Elixirul vesniciei, dupa care umblam bezmetici de atâtea secole, desi ne este la îndemâna de 2000 de ani. Ne foim peste poate cu scopul de a ne prelungi viata pamânteasca (nu o data cufundata într-un iad terestru, dinadins creat) refuzând, de cele mai multe ori, sa credem ca avem cheia trecerii în Univers. Cheia portii stelare ce ne permite a continua. Cu acelasi suflet, cu acelasi simtiri, cu aceeasi vibratie.
Pare, însa, mult mai simplu a spune ca totul se termina aici. Ca o ghilotina, asezonata cu surle, trâmbite, bocete si mese copioase de parastas. Ca din tot ce suntem se alege tarâna. Pentru ca o astfel de abordare ne permite sa facem ceea ce ne taie capul si, mai ales, cum ne taie, întrucât n-avem a da seama nimanui, nicicând. Decât noua însine. Iar pe noi ne putem minti oricând, cu dibacie. Dupa care, pentru o linistire la minut, tragem 3 cruci rapide (chiar daca nu credem, s-ar putea, totusi, sa fie ceva) si promitem ca duminica ce vine dam cu capu’ de iconostas în semn de fatarnica pocainta. Iar cei mai isteti dintre noi îi propun lui Dumnezeu relatii comerciale, de cumparare si, mai cu seama, de vânzare…
Este bizar ca suntem dispusi sa credem din toti rarunchii cum ca o planta (neaparat cu frunze rotunde si nu prea înghesuite pe ram) înfipta în coltul din dreapta-sus al biroului ne activeaza linia banilor umplându-ne, hop-top, portofelul, ca daca ne merge prost e, musai, rost de blesteme zdravan ticluite, ca daca nimeni nu se-ncumeta sa ne ceara în casatorie pâna-n 25 de ani avem de-a face cu mult vehiculata facatura de legare a cununiei, etc. Ba, uneori, în disperare de cauza, suntem dispusi sa completam umblarea pe la descântatoare consacrate sau vrajitoare renumite (Omizi-mama-si-fiice) cu trecerea pe la preoti si, accidental, pe la biserica. Cu toate acestea, rareori suntem dispusi sa credem, din suflet, în Învierea lui Hristos. În adevarul trecerii sale dintr-o lume într-alta, doborând obstacole nevazute. Daca cei ce l-au rastignit au subredul argument de a nu se recunoaste autori ai nemernicei condamnari, noi ce scuza avem sa nu credem? Poate jonglarea cu tradarea, care ne aduce substantiale foloase de moment, dulceturi, mere, pere în panere si nu numai. Caci, daca utilizam tradarea ca mod de-a fi (nu va gânditi la tradare de imperii, osti sau domenii, ci la cea rurala, de mahala) n-avem cum s-o hulim ca fundament al asasinarii lui Dumnezeu-Fiul. Pe de alta parte, însa, n-avem cum sa uitam celebrele cuvinte ale unui mare om de stat (ce a exploatat acest obicei obscen): iubesc tradarea, dar îi urasc pe tradatori!
Pentru noi, ceilalti, care credem în atotputernicia lui Dumnezeu, a carei reteta contine ingrediente de dragoste celesta si de protectie divina, credinta în Înviere devine floare la ureche. Nu numai în gând, ci si în inima. Buni sau mai putini buni, ne straduim sa onoram sacrificiul (aproape de neînteles) facut pentru unii ca noi si sa primim darul de biruinta ce ne-a fost harazit.
Dati-va voie sa aveti, macar în zilele sarbatorii pascale, pace în suflete si bucurie.
HRISTOS A ÎNVIAT!
Andreea CIUCA
