De la cenzura comunistă la cea actuală

Invocarea necesității cenzurii din așa numite “rațiuni de stat” în situații și cazuri aparte din viața națiunilor și din viața internațională, cum ar fi stările conflictuale premergătoare războiului sau în caz de izbucnire a războiului, este în aceste situații firească și justificată pe deplin. Secretul privind apărarea națională, secretul militar, clasificarea unor documente importante pe trepte de secretizare (secret de serviciu, strict secret, strict secret de importanță deosebită), precum și păstrarea în arhive cu termene precise de decodificare, sunt măsuri ce nu trebuie confundate în nici un caz cu reprimarea informației. În momentul de față, când dinamismul profesioniștilor informației din mass-media concurează cu revoluția tehnologiilor de transmitere a ei la orice distanță, cenzura nu mai poate fi justificată în nici un fel. Cu atât mai nejustificată apare intenția autorităților actuale de a “fereca” (sau cenzura, cu alte cuvinte) fonduri de arhivă aparținând unor structuri informative și contrainformative sau cele aparținând procuraturilor militare, fonduri ce au fost create în anii ’50. Se invocă diverse motive, de la “păstrarea armoniei sociale”, la “rațiuni de stat” sau “cazuri în lucru”. Cum vom putea elimina atunci atâtea “pete albe” din ultimii  50-60 de ani pentru a se scrie o istorie sinceră a românilor?
Exista
un precedent
“Vorbăria nesocotită costă vieți omenești. Ia seama ce vorbești și unde vorbești. Nu știi niciodată cine ascultă. Natura, care nu ne-a dat decât un singur organ pentru grai, ne-a dat două pentru auz, ca să ne învețe că trebuie mai mult să ascultăm, decât să vorbim. A vorbi este a semăna, a asculta este a culege. Cine e înțelept învață să tacă și să asculte. Rar ne căim vorbind puțin, foarte des – vorbind prea mult. Cine își păzește limba și gura își scutește sufletul de multe necazuri. Cum vrei ca altul să tăinuiască secretul tău, când nici tu însuți nu o poți face?”
Așa sunau câteva din preceptele în vigoare în anul 1940, pentru cei care lucrau la Serviciul de cenzură al presei. Ion Antonescu, conducătorul statului român din septembrie 1940, era foarte preocupat de a direcționa spre public doar un anumit gen de informații. În Registrul Serviciului de cenzură a presei din timpul său sunt monitorizate foarte atent publicațiile vremii și se acționa cu foarte multă promptitudine în caz de încălcare a “embargoului” impus. De altfel, în timpul regimului de dictatură antonesciană circulau câteva versuri foarte sugestive prin conținutul lor și care-i îndemnau pe mulți la impunerea unei stricte autocenzuri: “Cine limbă lungă are, cinci ani va tăia la sare!” Mai era ceva de comentat?
Dar nu Antonescu inventase cenzura, ea s-a practicat și înainte de el. În perioada interbelică – chiar dacă atunci funcționa atât de cunoscuta și liberala Constituție din 1923 – cenzura presei se practica, dar în forme mult mai discrete, mai elaborate și voalate. Perfecționarea sistemului de cenzură a mass-media a avut loc în timpul regimului comunist când, subordonată fiind aparatului de propagandă, cenzura trebuia să contribuie la formarea “omului nou”. Prin conținutul lor aberant, unele indicații cuprinse în notele transmise diferitelor instituții media din acea vreme, ne stârnesc astăzi râsul. Sau poate o anumită tristețe și o concluzie amară: au mințit poporul cu televizorul!       
1988 – Cenzura
în TVR…
Cu numărul S.86/27. 04.1988 (Secret de serviciu), Redacția Coordonării programelor din cadrul TVR a emis o notă internă cu caracter “secret de serviciu” destinată cunoscutului om de televiziune Tudor Vornicu. Nota era menită să-i reamintească acestuia și colectivului pe care îl coordona anumite reguli ce trebuia să le respecte, în fapt o autentică cenzură. Nota din 1988 nu făcea altceva decât, să reamintească prevederile unei note similare din 1977. Am spicuit pentru dumneavoastră câteva din cele care cu siguranță vă vor stârni astăzi ușoare zâmbete.
Astfel:
1) în legătură cu apărarea secretului de stat
– să se filmeze numai produse finite;
– să nu se dea detalii privind reducerea greutății produselor (deoarece clienții pot cere și reducerea prețului);
– noutățile tehnice nu pot fi prezentate;
2) Referitor la agricultură
– să nu se vorbească despre îngrășăminte chimice, insecticide, ierbicide, pesticide, etc.;
– este vorba despre o agricultură modernă și ca atare să nu se arate cum se recoltează manual după combine și cum se bagă sub brazdă la arat cocenii și paiele;
– să nu se filmeze activități care contravin unor tehnologii,  (de exemplu tractor mergând cu viteză mai mare decât cea prescrisă); 
Aberații
tot mai mari
Indicațiile date în continuare sunt tot mai aberante pe măsură ce le parcurgem.
Astfel, se menționa în aceeași notă caracteristică, care frizează deseori absurdul:
– cântăreții de muzică populară să apară în costume naționale specifice zonei, nu în costum de seară;
– programele muzicale să fie pe genuri, nu amestecate;
– să nu se difuzeze cântece care să îndemene la băutură sau care vorbesc despre ibovnice, părăsiri, mers la alta, etc.;
– nu prim planuri cu țiganii din orchestră;
– nu cântece cu lătrături, miorlăituri sau alte asemenea efecte sonore;
– persoanele care apar la televizor să nu aibă bărbi, mustăți, iar femeile să nu folosească exagerat machiajul sau bijuteriile;
– marșurile vechi ca “Deșteaptă-te române” și “Treceți batalioane românii Carpații”, nu se mai difuzează;
– să nu apară biserici, icoane, cruci;
– în emisiunile pentru copii să se evite elementele fantastice (balauri, muma pădurii și altele asemănătoare), cu atât mai mult cele de natură mistică.
…Și actuala
cenzură din TVR
Mai avem astăzi cenzură? Am fi înclinați să credem că nu. Însă evenimentele petrecute recent în cadrul TVR, când ziaristul Alexandru Costache a dezvăluit printr-o scrisoare deschisă presiunile făcute de premierul Adrian Năstase și modul în care acestea sunt puse în practică de către TVR, vin să ne arate contrariul. Solidarizându-se cu colegul lor, într-un apel semnat de șase dintre ziariștii de la Știri se arată: “În zilele care au urmat alegerilor din 28 noiembrie, cenzura, presiunile, încercările de manipulare grosolană au stârnit reacții de dezaprobare în presă, dar și printre telespectatori. Considerăm că este momentul ca aceste practici să înceteze…” Faptul că televiziunea publică națională, plătită din bani publici își permite – la 15 ani după revoluție – să mai practice partizanatul politic și implicit cenzura nu este numai regretabil, este de-a dreptul alarmant și de neacceptat. Parafrazându-l pe unul dintre eroii lui Marin Preda din “Cel mai iubit dintre pământeni”, putem spune: Căci dacă libertate de exprimare nu e, atunci chiar nimic nu e! Continuând în acest fel, spre ce ne îndreptăm oare?