De vorbă cu Maica Siluana (XLIII)

Ziarul de Mureș a inițiat o rubrică de dialog cu Maica Siluana, stareță la mănăstirea Jitianu și coordonator al Centrului de Formare și Consiliere “Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Craiova. Grație unei experiențe de viață deosebite, Maica Siluana desfășoară o bogată activitate duhovnicească, cu un impact puternic mai ales în rândul tinerilor. Prin intermediul paginilor Ziarului, Maica răspunde întrebărilor cititorilor, trimise pe adresa http://www.sfintii-arhangheli.ro/maica-siluana-va-raspunde.php

Cum se face că Domnul îngăduie ca unii oameni care Îl caută… cu adevărat – cred eu – să rămână într-o izolare chinuitoare? Cum se face că oamenii ăștia – foarte delicați – când sunt în culmea Crizei, să nu găsească nici un sprijin. Apoi să treacă anii, să iasă din fundătură, cu ajutorul Domnului, și, culmea, să găsească oamenii de care avea nevoie, dar acum să nu-i merite și să nu știe cum să-i păstreze.

Adriana

Draga mea Adriana,

Răspunsul la fiecare întrebare dureroasă, adică existențială, pe care ne-o punem, este chiar viața noastră! Greu de înțeles cu rațiunea! Dar vine câte o zi, și cred că pentru tine aceasta este una dintre ele, în care orice întrebare se transformă în pură exclamație de uimire în fața genialității iubitoare a lui Dumnezeu și a refuzului nostru de a accepta “scenariul” Lui! Atunci ne dăm seama cu durere că atâta vreme ne-am încăpățânat să trăim după scenarii impuse de mentalitatea acestei lumi, căutând să ne satisfacem foamea și setea de absolut, consumând cu lăcomie bunurile ei trecătoare și stricăcioase… Atunci ne dăm seama de gustul rânced al vieții trăite ca o nesfârșită telenovelă…

Dar, tot atunci, ne trezim! Ne trezim și ne dăm seama că, totuși. acesta este itinerariul oricărui om care vine pe lume: mai întâi crește și se întărește așa cum e hrănit și format (deformat, de multe ori) de cei ce-l ajută să crească.

Apoi, vine vremea asumării personale și responsabile a “datului”. Atunci, omul poate spune “nu vreau asta”! Nu mi se potrivește! și poate ridica ochii și inima la Dumnezeu și să-L întrebe: “Unde ești? Ce faci cu viața mea?” și să audă și să asculte răspunsul și chemarea Lui: “Eu Sunt aici, în tine, în viața ta, în datul tău și aștept să-l primești acum din mâinile Mele, ca Dar. Primește-Mă ca Tată al tău, primește-L pe Fiul Meu și Mântuitorul tău în inima și în viața ta ca să te naști din nou în El, primește-L pe Duhul Meu Cel Sfânt ca să te crească și să te sfințească în Sfânta Mea Biserică! ” Atunci, “oamenii aceștia-foarte delicați, când sunt în culmea Crizei și nu găsesc nici un sprijin” învață că a venit vremea să nu se mai sprijine pe cele lumești, să se lepede de toate do-rințele… scenarii artificiale și înlocuitoare de dor de Absolut, și să spună Da Celui Ce nu încetează să-l cheme la Bucuria Lui cea veșnică!

Atunci, totul devine plin de sens, și fiecare clipă devine izvor de Bucurie și poartă spre veșnicie! Nu este o metaforă! Este cea mai concretă realitate simțită în trupul și în sufletul omului care pornește hotărât și onest pe calea cea strâmtă!

Și totul e așa de simplu! Totul e legat de cele mai simple și elementare mișcări ale sufletului și vieții omului: a mânca, a bea, a respira, a vorbi, a iubi, a munci!

Curaj!

Cu dragoste și încredere,

Siluana

Aș vrea să-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima, să simt numai bucurie, fericire avându-l pe EL în inimă și-n minte…dar nu pot….. mereu se întâmplă câte ceva care mă îndepărtează de EL, resimt unele neajunsuri, lipsuri… Cum să fac ca să Îl am mereu pe Dumnezeu în suflet…mai ales în lumea de azi?… De ce noi oamenii cădem așa repede în deznădejde și la primul obstacol…ni se întristează sufletul așa tare și ne depărtăm de EL??

Cu mult drag,

Irina

Irina mea dragă,

Sufletul omului este un mare adânc, cum spunea și un poet “numai la om, fiară bătrână, e sufletul ca o fântână” (Ion Barbu)! Și, în acest adânc intră, efectiv, lumea toată, și cea văzută și cea nevăzută, și Dumnezeu! și e greu pentru bietul nostru eu îngust și limitat și strâmtorat să fie martorul unei asemenea realități! De aceea “țopăie” de la o întâlnire la alta suspinând și strigând, când de bucurie “vină în sine” ca fiul risipitor din parabolă, hotărându-se să se întoarcă la “Casa Tatălui său”. Atunci va intra în rânduială, ierarhia cea după chipul lui Dumnezeu, și se va vindeca de anarhia generată de patimile și agitația inspirate de “tatăl minciunii, diavolul”! Atunci, fiecare putere a sufletului își va face lucrarea sa în pace și cu bucurie! Duhul se va bucura în Duhul Sfânt, sentimentele și emoțiile vor da energie și culoare evenimentelor care îi vor mișca apa vie a afectivității, voința va pune “umărul” la împlinirea dorinței omului de bucurie în Domnul, și va oferi “muniții” pentru biruirea gândului vrăjmaș… Atunci bucuria și întristarea nu vor mai depinde de obstacole, ci de Prezența Celui Care ne însoțește pe Cale fiind Însuși Calea!

Să începem prin a deosebi duhul de afectivitate și de senzualitate și să lucrăm poruncile Domnului, cu harul Lui așa cum ne este oferit de El, în Biserica Lui! și, încet, încet, vom birui!

Totul este să ne hotărâm să locuim în Casa Lui, să ne hrănim cu El, fără să spunem ca cei ce L-au părăsit oarecând: “greu este cuvântul acesta”, să-L respirăm pe El lipindu-I Numele sfânt de răsuflarea noastră, să ne odihnim în El, să lucrăm cu El și să avem răbdare. Prin răbdarea noastră ne vom mântui, cum Însuși spune. Și mântuirea înseamnă Bucurie și Pace simțite, trăite și gustate încă de aici și acum!

Îndrăznește, copil drag! El e viu și lucrător! Îndrăznește!

Cu drag,

Siluana

Vreau să va spun ce am pățit azi, nu cine știe ce întâmplare! Stăteam pe bancă și mâncam niște covrigei, lângă fântâna de la Universitate! Și erau și porumbei pe acolo! Mereu îmi place să văd așa mulți și cum se adună; să-i privesc îmi place foarte tare, să-i admir! M-am gândit să arunc o bucățică din covrigei! și am aruncat câtorva, observam în ce fel fac unii și alții, îi studiam chiar! La un moment dat, vine un porumbel la mine, foarte aproape de mine, știți că sunt fricoși tare și i-am aruncat și lui o bucățică. Ei, am observat că nu lua din prima bucățică în cioc, ca ceilalți, oricum, era diferit de ceilalți prin incapacitatea de a lua din prima în cioc și de a se chinui de câteva ori până nimerea! Apoi a trecut o femeie și i-a speriat pe toți, singurul rămas a fost cel cu problema aceea, rămăsese lângă mine! și așa putea să profite de timpul cât lipseau ceilalți că mereu îi furau bucățica din fața lui, și să mănânce în liniște bucățile date! Și m-am gândit apoi: că oamenii cu unele incapacități fizice, psihice, sunt feriți de unele lucruri rele și protejați, și din răul ăla la un moment dat vor primi un dar pe care nici un om sănătos nu-l poate primi, chiar dacă prima dată este un necaz, o durere mare! V-am scris asta pentru că într-o chestie atât de nesemnificativă, mi s-a părut că din ea puteam lua ca lecție de viață! Așa am văzut eu atunci și simțit! Am zis un lucru deja zis de alții, dar am simțit nevoia să vă scriu!

(L)

Drag copil,

Nici nu știi ce dar mi-ai făcut! Nici nu știi ce mângâiere mi-ai adus!

Mulțumesc mult! Da, m-ai luat de mână și m-ai așezat lângă tine, acolo pe banca înconjurată de porumbei. și erau acolo, cu noi, toate surioarele tale și toți frățiorii tăi care ronțăie covrigei în jurul Universității, flămânzi de cunoaștere, de sens, de dragoste, de tandrețe și de bucurie…; și m-am odihnit privindu-vă cum “învățați de la toate” și I-am mulțumit lui Dumnezeu că mi-a confirmat că nici truda mea de aici nu e “degeaba”!

Mulțumesc și te îmbrățișez cu bucurie și cu nădejdea că pe toate le vom birui în Cel Ce ne învață: “Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!”.

Siluana