La vremuri (ca) noi, oameni (pentru) noi?
Așa zice glasul poporului, din vremi-străvremi, nu? Dar tot același subiect colectiv și greu de arătat cu degetul în calitate de autor – poporul – a lansat (și susținut) o altă zicală, ca leac, se pare, pentru optimiștii incurabili: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. Va să zică, ori este cazul să ne veselim că oameni noi apar în frunte, la vremi noi, ori trebuie să ne apuce plânsul din cauza schimbărilor. Față de destulele argumente de tot soiul pe care le-am văzut și trăit în mod repetat, nu ne rămâne decât să dăm cu banul. Totuși…
Totuși, să încercăm a concretiza (fără pretenții de epuizare a problemei), înainte de a emite concluzii. Zilele acestea, împătimiții justiției (care nu-s deloc aceiași cu împătimiții de justiție) au putut să constate și să afirme ușurați un “habemus papa!” autohton, adaptat. Adică, habemus conducător de CSM. Ales de membrii acestuia, prin vot secret, după ședința de dare de seamă cu privire la activitatea anului ce tocmai a trecut. Demersul legal necesar (că doar expira mandatul conducerii în funcție) a declanșat o seamă de controverse, focurile fiind concentrate asupra independenței magistratului (existenței ei reale ori aparente), precum și asupra ceea ce ar fi trebuit să facă și n-a făcut structura superioară a magistraturii noastre. Sau a făcut, dar n-am văzut. Sau am văzut, dar n-am simțit. Sau am simțit, dar prea puțin. A fost prilej, pentru mass-media, de aducere aminte a unora dintre clipurile ce nu prea îndeamnă la voie-bună…
Nu ne-am ferit a spune lucrurilor pe nume, de multă vreme. Unul dintre episoade (să tot fi fost pe la sfârșitul lui mai 2003) a vizat scena în care fostul secretar general al CSM a refuzat, fără motiv plauzibil, să pună în discuție memoriile majorității covârșitoare a judecătorilor Tribunalului Mureș prin care aceștia spuneau răspicat (cu argumente mai mult decât suficiente) că nu sunt de acord cu propunerile fostei ministre de justiție (desigur, discret lansate, nu în văzul legii…, dar ajunse la urechile judecătorilor), privind noua conducere a instanței (președintă și vicepreședintă) și dădeau argumente (mai mult decât suficiente) pentru opinia lor. Șeful structurii noastre superioare s-a făcut că nu vede cele două memorii, iar la solicitarea fermă a uneia dintre colegele noastre, prezente acolo, de a lua spre analiză cererea magistraților mureșeni, s-a eschivat într-un fel din categoria “no comment”. Să fi fost, oare, de vină, bat-o vina, influența puternică a fostei ministre, prezentă și ea la ședință? Răspunsul îl știți și l-ați citit de zeci de ori!
Cu toate acestea, nu putem ignora realitățile relevate în darea de seamă prezentată. Dacă suntem nemulțumiți de starea justiției române, trebuie să fim nemulțumiți și de numărul, clar insuficient, al magistraților, de condițiile în care aceștia lucrează în multe dintre instanțele noastre, de ședințele pe bandă rulantă la care trebuie să participe, de maldărele de dosare ce trebuie motivate, de numărului nesatisfăcător al dactilografelor, de lipsa (ori palida existență a) programelor informatice, care să le permită o cunoaștere la zi la păienjenișului de legi, aflate în continuă schimbare, etc. Când ne referim, de pildă, la maldărele de dosare ce trebuie studiate, judecate, motivate, nu ignorăm, câtuși de puțin, că aceasta este misiunea magistratului. Dar, nu putem trece cu vederea nici povara, evident exagerată, în defavoarea judecătorului și, până la urmă, a părților din proces. Ne înfuriem pentru că ni se amână cauzele iar și iar, ori pentru că nu suntem judecați cum trebuie. Dar medităm la faptul (relevant, desigur, relativ la judecătorii adevărați, nu la cei nereușiți), că numai în costum de Superman ar putea să cunoască pe de-a-ntregul și conținutul dosarelor, și toate chichițele legilor aplicabile, și jurisprudența în materiile respective, într-o ședință de 60-100 de cauze, repetabilă încă o dată sau de două ori pe săptămână?
Pe de altă parte, ne tot plângem de componența CSM. Nu-mi propun, acum, a răspunde acuzelor ce se aduc sub acest aspect. Ci, vreau să subliniez un aspect pe care uităm să-l amintim atunci când dăm glas acestei nemulțumiri. Adică, uităm să căutăm sursa ei. Păi, toți membrii CSM au fost aleși în mod democratic. S-au organizat adunări generale la instanțele din țară, în care s-au propus candidați din toate județele. Apoi (într-o primă fază) au fost duși la București toți judecătorii curților de apel și președinții tribunalelor, pentru a-și desemna aleșii. Toate acestea s-au făcut prin vot secret. Și, totuși, mulți analiști susțin că judecătorii au votat sub presiunea ochiului ascuns al șefului. Chiar așa să fie, un lucru ne taie răsuflarea: ce fel de magistrați sunt aceia care se tem de șef și la vot secret? Așadar, eventualele sesizări și reclamații legate de componența Consiliului nu trebuie aduse acestuia, ci celor care au bifat buletinul de vot.
Dl. Jonathan Scheele, șeful Delegației Comisiei Europene la București, prezent la ședința CSM, declara: “…Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să-și asume nivelul de performanță din Justiție și imaginea neclară pe care o proiectează asupra societății”. Pentru că această imagine-vitraliu este rezultatul miilor de fragmente aparținând magistraților acestei țări. Iar pentru o viziune finală reprezentativă, ar trebui șlefuite în oglinzi fragmentele judecătorilor adevărați și în cioburi de sticlă operele judecătorilor ce nu știu, nu vor, nu le pasă. Pentru că, de ce să ne ascundem?, avem destui din ambele categorii.
Andreea CIUCÄ‚
