Fantoma castelului Somsics

În România există 169 de castele medievale declarate monumente istorice de către Ministerul Culturii. Din acestea, doar în județul Mureș se găsesc 26. O bogăție impresionantă care atestă un trecut încărcat de istorie al meleagurilor noastre. Și totuși, sunt extrem de puține castelele care se pot mândri cu o soartă cât de cât decentă. Cele mai multe din ele au un statut juridic incert. Revendicate atât de moștenitori, cât și de chiriași, edificiile impresionante cândva, au ajuns acum niște ruine, pe care e greu de crezut că cineva se va mai apuca vreodată să le refacă.

Este și cazul castelului din Chendu. Revendicat de moștenitori, dorit cu ardoare de către Asociația Agricolă din localitate și curtat din când în când de câte un investitor, care habar n-are cum se învârt treburile pe la noi, este mărul discordiei într-un proces ce ține de ani buni. Până una alta, castelul – conac se mai ține în picioare doar din pură întâmplare, iar speranțe de mai bine, nici că există.

S-ar zice că la Chendu a rămas doar fantoma castelului, o clădire leproasă flancată de alta și mai amărâtă și de câteva tractoare ruginite. Așa au rămas de când s-a sfârșit cu C.A.P.-ul.

Cât despre istoria lui, prea puține cărți amintesc vreo frază. Chiar și localnicii par să fi uitat cu desăvârșire de el. Aceasta e soarta tristă a castelului-fantomă Somsics.

Fetele contelui

În vremurile de glorie, castelul era sufletul satului. Deși în prezent acesta este rupt de localitate, la o distanță apreciabilă de ultima casă, pe vremuri era inima satului. Casele erau construite împrejurul lui, iar în locul în care se află acum noul sat, erau terenurile agricole ale domeniului. Din vechea vatră a satului a mai rămas în picioare doar castelul Somsics, împreună cu dependințele lui.

Borban Alkian a copilărit împreună cu fetele conților și după ce a crescut, a lucrat ca bucătăreasă la conac. Își amintește cu mare drag de acele vremuri. „Au fost niște timpuri tare frumoase” își începe ea povestea. „Eu eram de aceeași vârstă cu mezina conților. Å¢in minte că ea era o fată foarte zvăpăiată. Cât era ziua de lungă, nu stătea o clipă locului. Probabil pentru că nu ne potriveam deloc, ne înțelegeam atât de bine. Eu eram mai cuminte și foarte timidă. Cu ea însă, nu-mi mergea. Trebuia să fac toate nebuniile ce-i treceau prin cap. De dimineața până seara alergam împreună prin curtea conacului până cădeam moarte de oboseală, iar seara ascultam la radio.

Mie mi se părea mare minune aparatul de radio și Maria, fata cea mare râdea, tot timpul de mine. Îmi zicea că a închis niște pitici în cutie. Când am mai crescut m-am angajat bucătăreasă și mă descurcam bine. Găteam pentru patru suflete cât pentru un sat întreg, iar ei abia dacă se atingeau de mâncare. Așa că toți amărâții din sat se înfruptau de la masa conților. Asta-mi plăcea la ei, că nu aveau fumuri de boieri. În preajma lor toată lumea se simțea bine. Când era câte un bal în sat, cele două fete de la castel erau nelipsite. Ela, în special, dansa cu toți băieții. Dacă era câte unul mai timid, venea ea și-l invita la dans.”

Contele, căpitanul și contesa

Deși destul de mic, conacul era deosebit de cochet. Nu construcția în sine impresiona, cât parcul din jur. Acesta era tot timpul plin de trandafiri: slăbiciunea contesei. Aleile din jur abia se mai vedeau de mulțimea florilor. Până și o fântână arteziană exista aici: „Era o feerie”, își amintește încântat Tibor bacsi. 12 hectare avea întreg parcul și în el se găseau o sumedenie de arbori seculari, cu tulpinile groase de trei metri. Mai la vale erau grajdurile boierești.

„Erau vite aici, câte n-a avut C.A.P-ul niciodată. Și toate erau bine îngrijite și țesălate mai tot timpul. O asemenea rânduială nu vezi oriunde.” Despre casa de lângă castel, însă, moș Tibor se codește să zică ceva. Zâmbește ștrengărește pe sub mustăți și tace.

Se spune că nobilul Somsics Tihoner, era mai tot timpul plecat în Ungaria cu treburi. Așa că soția lui și-a adus un fost militar, care să-i aibă grijă de gospodărie. I-a construit o casă, i-a dat cheile conacului pe mână și l-a declarat mai mare peste toți slujitorii. Gurile spurcate spun că acesta era mult prea chipeș pentru un simplu vătășel, iar contesa făcuse cărare între castel și casa lui. „Căpitanul era omul bun la toate”, concluzionează șiret Tibor bacsi. „Oricum, contele nu era rău de pagubă…”

Începutul sfârșitului

Anul 1945 a adus cu el sfârșitul familiei Somsics în Chendu. De conte n-a mai auzit nimeni nimic, iar contesa Katalin Somsics, împreună cu cele două fete ale ei au fost alungate din castel, așa că s-au mutat într-o pivniță improvizată în Târgu Mureș. „Căpitanul” cel chipeș a fost arestat și de atunci nu s-a mai știut nimic de el.

La scurt timp după ce a fost părăsit, castelul a fost devastat de sătenii lacomi și practic, niciun lucru care putea fi luat nu a fost lăsat. Distrugerea a fost desăvârșită de armata rusă, care, în trecere spre Germania, a poposit pentru câteva zile aici. Arborii seculari din parc au fost doborâți și întrebuințați pentru refacerea unui pod aruncat în aer de către nemți. Câțiva ani mai târziu, puținul ce a rămas nedistrus a încăput pe mâinile C.A.P-ului. Edificiul strălucitor de până acum a devenit o simplă magazie și așa a funcționat ani de zile.

După revoluție, ruinele C.A.P-ului au fost preluate de către Asociația Agricolă Târnava. După câțiva ani de activitate chinuită, asociația a intrat în „conservare”, iar clădirile într-o stare oribilă de degradare. Chiar și fără activitate, mai marii asociației susțin că nu renunță la o palmă de loc din ceea ce, consideră ei, li se cuvine. În aceste condiții, demersurile de retrocedare către moștenitorii de drept bat pasul pe loc prin instanțe.

Potrivit preotului reformat din localitate, procedura de retrocedare era simplă ca „bună ziua”: la primărie nu există nici un proces verbal de naționalizare, prin urmare, domeniul nu a fost niciodată naționalizat cu acte în regulă. Tot ce trebuia să facă moștenitorii era un galop de sănătate la tribunal unde, după câteva proceduri formale, retrocedarea era înfăptuită. Aici a intrat însă în scenă Asociația Agricolă Târnava, care a contestat vehement acțiunea, în timp ce Fondul Silvic își revendica sus și tare suprafețele din parc unde, potrivit angajaților, au fost plantați puieți și deci, proprietatea le aparține. În tot acest timp, castelul care în alte țări ar fi mândria localnicilor și atracția turiștilor zace în „conservare”, într-o dureroasă frăție cu ploile și vântul. Aceasta este trista poveste a castelului Somsics din Chendu. Iar despre astfel de povești, într-un mod cu totul întâmplător, cărțile de istorie nu suflă nicio vorbuliță…

Allain CUCU