Uncategorized

(Dez)integrarea noastră europeană

Nu vi se pare că retrăim cumva în spirală, angoasele anului 1990? Că ne scăldăm iarăși în ape tulburate de energii mereu deturnate? Nu mă refer neapărat la sângerosul și penibilul martie târgu mureșan, scheletul din dulapul memoriei oricărui cetățean român, de altfel. Nu țin neapărat să pun acum degetul pe o astfel de rană a memorie colective.

Mă gândesc, de pildă, la faptul că mai zilele trecute Institutul de Statistică anunța paradoxal că am fi ajuns, iată, la nivelul de trai al anului 1990, după 17 ani de glorioasă tranziție (cu corupția inclusă la pachet). Mă mai gândesc și la alte teme ale lui 90, repuse acum pe tapet, bunăoară tema autonomiei pe criterii etnice, tatonată din nou prin recensământul (neoficial) organizat de UDMR pentru autonomia ținutului Secuiesc, și frisonul scurt provocat lumii politice românești. Deși ideea descentralizării și autonomiei ar merita toată atenția, ca proiect coerent la nivelul întregii țări, nici comunitatea maghiară, încremenită în propriile-i obsesii etnice, nici societatea românească în ansamblu nu sunt coapte îndeajuns.

Când vorbesc despre replica angoasele anilor 90 mă mai gândesc și la tema recurentă a deshumării foștilor dictatori Ceaușescu și la eventualitatea lugubră, dar destul de probabilă, de a nu fi găsiți în mormintele din Ghencea. Mă mai refer, în general, la trecutul comunist ai mai marilor zilei care de abia acum îi ajunge gâfâind din urmă, pe unii prăbușindu-i public (vezi cazul Danei, alias Mona Muscă), pe alții propulsându-i cinic în arbitri ad hoc ai terenului de joc politic (vezi cazul lui Felix, numele de artist al poporului, al lui Voiculescu). Cu perversitatea-i îndelung exersată, presa centrală s-a îmbulzit de ziua femeii să dea cu piatra în dana, dintr-un zel pseudo moralizator și cu o satisfacție bolnăvicioasă, ca în ritualurile păgâne de distrugere.

Vă imaginați cumva că așa răul comunist aciuiat în tagma politicienilor a fost exorcizat? Că, uitându-ne în continuare prostiți în gura mediatică, urât mirositoare, a unor grei ca felix, după ce ne-am epuizat toate pietrele lovind o dana cu rochița maculată de omisiuni vinovate, ne-am fi eliberat de tarele din trecut?

De ce dane și nu felicși, sau de ce nu și unii și alții, după măsură, lustrați sau (auto)lustrați, chiar și așa tardiv, de pe scena politică românească? Diferența evidentă dintre cei doi ar fi că unul este plin de bani iar cealaltă nu, sau în orie caz, nu într-atât de ostentativ. Pentru cel dintâi moștenirea ceaușistă a însemnat la propriu o avere fabuloasă, înmulțită exponențial în anii generoși ai tranziției. Iar justiția socială, în sens larg, e la fel de oarbă ca și cea în sens restrâns, juridic. E orbită, la propriu, de conturile preopinenților și în consecință, acuzele și sentințele cad după o logică întoarsă, invers proporțională cu gradul de vinovăție.

Mi se pare că nevoile noastre (m-aș feri să zic ca neam, dar ca mulțime, în orice caz) sunt mai degrabă de natură mitică (aveți grijă la accent) decât rațională, că sunt doriți cu disperare țapi ispășitori și pedepse exemplare pentru păcate la care mulți alții au fost părtași. De asemenea, celor mai mulți le arde buza după șefi salvatori, care să îi facă interesat să uite de păcatele și cruzimile colective.

Așa a fost și cu răposatul Ceaușescu. După ce public l-au adulat un sfert de veac, o avangardă revoluționară de sorginte iacobin bolșevică l-a căsăpit repede, cu acordul nostru tacit indus prin mass media, ca să nu mai avem vreme să (ne) (le) punem întrebări. O crimă succesorală ritualică ascunsă sub retorica unei pretinse legitimități revoluționare. Astfel încât discuțiile de acum despre dezgroparea morților readuc macabru suspiciuni și angoase mai vechi despre secrete terifiante și complicități murdare ale unei rețele de putere care ne-a ținut în beznă. Tehnic, o parte din întrebări și-ar găsi răspunsuri categorice, fie prin teste ADN fie prin alte metode, însă lipsa voinței politice perpetuează încă interesat și ocult misterul.

Am putea face încercări oneste și sistematice de a înțelege profund trecutul recent, pentru a ne despărți de el senini, vigilenți și în cunoștință de cauză și pentru a face față responsabili prezentului. Din reflex însă, expulzăm din conștiință acest trecut incomod prin câte o execuție publică, singulară și exemplară. Iar cu tot restul nedigerabil împroșcăm diversionist unii în alții. Ba, mai mult, unii mai hulpavi păstrează din 90 încoace (pe cont propriu și în complicitate) rezerve strategice de mostre compromițătoare din trecutul altora, pentru a-l folosi în momente cheie, înfruptându-se și obligându-și semenii la o neostoită coprofagie. Nu avem vână să scoatem scheletele din dulapul istoriei trăite și al memoriei, pentru a le îngropa creștinește, ci le păstrăm acolo lugubru, ca să mai tragem la răstimpuri câte-o sperietură colectivă.

Trăim astfel într-un an 2007, ca și anul 1990, inf(l)amant ca un cockteil Molotov. Tot ape tulburi. Tot anomie politică. Președinte contra premier, premier contra președinte, și retur. Hărțuiala permanentă e un sport național la români. E, până la urmă, o formă de socializare. Practicată zi de zi, cu mic cu mare, este dusă de politicienii noștri la rang de artă. (Mi-am dat seama, fără putință de tăgadă, de această caracteristică națională, prin contrast, în timp ce studiam și trăiam în tihnă, cu o bursă în Anglia.) și în plus, se practică cu râvnă și delațiunea. Deși știam că fusese sport național în comunism, am realizat de abia anul acesta că s-a perpetuat cu succes, mai cu seamă printre lupii tineri (sau alte jivine) ai politichiei și bișnițărelilor necurate, care se simt amenințați de ochiul public.

Doamnelor și domnilor politicieni, oranj sau de altă culoare țipătoare, pe mine ați reușit să mă convingeți. Eu nu mai votez. Riscul becalizării, vangheliezării ori vadimizării țării e pe noi, dacă așa arată România după 2 luni de la aderare; chinuită de convulsiile și grotescul (dez)integrării noastre politice și morale în EU.

PS. În două vorbe, referitor la inconfortabila amintire a lui martie 1990, am văzut un film documentar, antropologic și autobiografic de excepție, “Campionul Balcanic”, de Reka Kincses. (Autoarea lui este, da, fiica tatălui său, deși, după succesul acesta aș zice mai degrabă că domnul Kincses Elod este tatăl fiicei sale). Filmul a câștigat anul trecut marele premiu al Festivalului Internațional Astra Film Sibiu. Semn că rănile memoriei se pot cicatriza, uneori, și (est)etic.

Sid NEDEEA

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close