Uncategorized

Din Europa în Europa, la mulți ani!

Tot românul de bine (fie el simplă persoană fizică ori devenit complexă persoană juridică, de profit sau caritabilă) ar trebui să freamăte la gândul că Noul An nu vine oricum. Ci aduce cu sine și apartenența noastră la Europa unită. Fie numai un rezumat retrospectiv al eforturilor depuse pentru a ne alinia cerințelor (aflate sub lupa monitorizării organelor U.E.), ne dau cel puțin o idee despre importanța demersului. și despre mărimea succesului. Că, doar nu puteam rămâne, veșnic, în coada continentului, privit ca un tot (ce se vrea), așa cum am rămas, mai mult decât era admis, în coada statelor ce au scăpat de sistemul totalitar comunist.

Cum spuneam și altădată, aderarea este doar un prim pas. Și e bine că-i așa. Pentru că noi avem, încă, nevoie de monitorizare, de tragere de urechi (din când în când), pentru evitarea obișnuitei lăsări pe tânjală, o dată ce sacii au fost săltați în căruța cu număr de înmatriculare cu steluțe europene.

Un asemenea eveniment n-avea cum să scape unei ample mediatizări. În felurite stiluri. Organizațiile non-guvernamentale se bucură și văd în aderare un mijloc de protecție, în plus, al individului în raporturile sale cu autoritățile. Nimic greșit într-o astfel de abordare. Se bucură și guvernanții care și-au pus semnăturile pe actele propriu-zise de aderare. Adică pe acelea care o pecetluiesc. Și nu scapă ocazia să-și facă din acest succes o deloc discretă campanie electorală timpurie. În dezavantaj, opoziția strigă sus și tare cum că eforturile alea de temelie, datorită cărora s-a putut ajunge la un happy-end cu aderare le aparțin. Și că ea, opoziția, ar fi fost principala roată la căruță, în timp ce puterea n-ar fi făcut decât să ungă osia. Iar replicile și duplicile continuă în acest timp fierbinte dinaintea marelui eveniment.

Oameni autorizați ne comunică despre modalitatea simplificată în care putem zburda, de acum înainte, pe continent. Și asta chiar că e de bine (pentru mulți dintre români). În vâltoarea reușitei, ni s-a spus public, mai întâi, că am trăit s-o vedem și pe asta., adică să circulăm prin cele țări numai cu cartea de identitate. Apoi ni s-a atras atenția că trecerea graniței nu-i chiar peste tot la fel de simplă. Întrucât unele țări din U.E. (Grecia, Elveția, Belgia) cer pașaportul românului, cu motivul că actul de identitate n-ar avea codul de bare european pe dosul lui. Apoi, alte țări europene care nu-s în U.E., deși fac parte din spațiul Schengen (Islanda, Norvegia) cer toate documentele ca la (vechea) carte, adică: pașaport cu viză, carte verde, asigurare medicală, bilet dus-întors, dovadă că te poți întreține pe timpul sejurului. Oricât de cârcotași am încerca să fim, cert este că o dată cu aderarea, circulația noastră pe continent devine mai posibilă decât oricând (dacă ne permite buzunarul).

Agitația lui 1 ianuarie 2007 n-a ocolit nici clerul. Și asta nu pentru că la respectiva dată se pomenește Sfântul Vasile cel Mare. Ci, tot din motivul laic al aderării. Într-o predică transmisă pe postul național de radio, prelatul își exprima îngrijorarea vizibilă pentru pierderea identității naționale din cauza lipirii etanșe de Europa. Și îndemna la opunerea față de orice manifestare ce ar putea însemna una ca asta. În aceeași ordine de idei, accentua faptul că Europa n-are o cultură (?!) și că ne învață numai lucruri necurate, pe care noi le preluăm cu ușurință. Ce-i drept, oarecare adevăr a grăit gura popii. Că ne place (dintr-un snobism exacerbat) să ne arătăm moderni cu orice preț și să avem deschidere totală, de-a valma, înghițind cu polonicul tot ce ne-a fost refuzat în deceniile de dinainte. Dar, dacă păstrăm un dram de discernământ, aderarea la U.E. nu poate să însemne, nicidecum pierderea identității noastre, a tradițiilor și a credinței strămoșești. Numai dacă noi, cetățeni români și, totodată, europeni o luăm razna și nesocotim tot ce avem de preț. Bunăoară, nu mergem să luăm aghiasmă la Bobotează, dar ne înghesuim în restaurante de Valentine’s Day. Nu ne facem un examen de conștiința în postul Paștelui, dar ne costumăm în monștri de Halloween. Nu mai cântăm vechile colinzi, ci traducem în fel și chip Jingle bells. Preluând obiceiuri importate chiar și de bătrâna Europă.

Va să zică, viitorul nostru ca nație aderată nu-i doar în mâinile lor, ci și ale noastre. Dar, în acest caz, “ale noastre” nu înseamnă, în primul rând, tot românul, ci guvernanții noștri. Să sperăm că le va da Domnul, la început de an și de statut european înțelepciunea și buna-credință necesare. Cel puțin, să sperăm!

Dar, dintre toate intervențiile (docte și semidocte) legate de împlinirea acestui deziderat, cred că una ne-a spus tot ce era de spus. Întrebat în stilul (prin de umor) caracteristic reportajelor “cârcotașilor” care-i părerea lui despre intrarea în Europa, un țăran din Maramureș a răspuns: “Cum adică, intrarea în Europa? Păi, eu știu că noi suntem dintotdeauna în Europa!” Fie-i gura aurită!

Să aveți un An Nou mai bun decât oricând! Din Europa, “La mulți ani!”.

Andreea CIUCÄ‚

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close