Uncategorized

Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen și Marea Unire

A dat României patru Regi: Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I. Primii doi, prin prestanța, calitățile și opera lor au intrat definitiv în conștiința românească. Cât despre ultimii doi, percepția la nivelul mentalului colectiv nu mai este aceeași. Au avut prea multe ezitări și slăbiciuni pe care nu au reușit să și le domine. Cu toții însă au aparținut dinastiei germane de Hohenzollern-Sigmaringen. Iar de numele acestei dinastii se leagă momente importante și pline de semnificații pozitive pentru istoria țării, precum cel legat de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

În apropierea munților Pădurea Neagră, la Sigmaringen, se află reședința familiei de Hohenzollern-Sigmaringen. Aceasta distinsă familie a dat numeroase personalități, printre care și pe Wilhelm I, rege al Prusiei, apoi împărat al Germaniei, unificator al statelor germane alături de capabilul său cancelar, Otto von Bismarck. Tot din familia de Hohenzollern-Sigmaringen se trage și ramura românească a dinastiei regale a României. Prințul Karl Anton de Hohenzollern și principesa Josefina, părinții lui Carol, au avut 6 copii: Leopold, Ștefania, Carol, Anton, Friederich și Maria. Cel de-al treilea lor copil – cel ce avea să pună bazele acestei dinastii în România – Carol, s-a născut la 20 aprilie 1839 și a primit o educație deosebită, fiind destinat unei cariere mi­litare. „Nihil sine Deo” (adică „Nimic fără Dumnezeu”), deviza acestei familii, a fost preluată și de Casa Regală a României.

Alegerea ca domn

și drumul spre „noua patrie”

Proaspătul reprezentant diplomatic al Principatelor Unite la Paris, Ion Bălăceanu, transmitea la 14 martie 1866 o telegramă la București în care arăta că alegerea „unui principe străin este posibilă”, iar la 19 martie același an, Ion C. Brătianu mergea la Dusseldorf unde purta cu prințul Carol Anton de Hohenzollern (tatăl viitorului principe al României) o discuție pe tema alegerii fiului său ca domn în Principatele Române. În seara aceleiași zile, Brătianu avea o convorbire privată de două ceasuri cu viitorul domn. La Conferința Puterilor europene de la Paris, ce își încheia lucrările la 1 aprilie 1866, Rusia, Austria și Turcia se pronunțaseră deschis împotriva unui principe străin. De asemenea, la Iași, sub influența Rusiei, începuse o mișcare separatistă în fruntea căreia se afla Mitropolitul Calinic

Miclescu. Acest fapt era un motiv în plus pentru grăbirea procedurilor de proclamare a principelui străin. La 7 aprilie 1866, Carol a avut o întrevedere cu Otto von Bismark, Primul ministru al Prusiei. Acesta l-a sfătuit „de a pleca direct și neîntârziat spre România” și i-a urat „Dumnezeu să te aibă în paza sa!”. La 29 aprilie 1866, Carol pleca în Elveția, unde a obținut un pașaport pe numele de Karl Hettingen, și apoi, mai departe, prin Imperiul Habsburgic, a călătorit sub acest nume de împrumut. Făcea acest lucru deoarece, fiind ofițer al armatei prusace, putea fi reținut de autoritățile austriece, în condițiile în care între statul prusac și cel austriac, războiul era gata să izbucnească. În seara zilei de 9 mai a anu­lui 1866, Carol a ajuns la Golești, una din moșiile familiei Golescu.

Mărețe umbre…

A doua zi, 10 mai, însoțit de 20 de trăsuri, prințul Carol a ajuns la București unde a fost întâmpinat de o mare mulțime de bucureșteni. În sunetele bătăilor de clopot și ale bubuiturilor de tun, alaiul a traversat Piața Teatrului și a ajuns în fața Mitropoliei. După slujba oficiată de către Mi­tropolit, Carol, însoțit de membrii guvernului, a intrat în clădirea Adunării legiuitoare. Aici, a urmat ceremonia depunerii jurământului, după care principele Carol a rostit o scurtă cuvântare, încheiată cu cuvintele „Trăiască România!”, iar răspunsul celor prezenți a fost „Trăiască principele Carol!”. Așa avea să debuteze o domnie de 48 de ani, cea mai lungă domnie dealtfel, din istoria românilor, timp în care România, avea să-și obțină nu numai independența de stat față de Imperiul Otoman, dar și să-i fie recunoscut statutul de regat. Nepot de frate al lui Carol I, Ferdinand I, supranumit „Întregitorul”(1914-1927) i-a succedat acestuia în condițiile în care unchiul său a fost lipsit de moștenitori direcți pe linie bărbătească. În timpul domniei sale, după doi ani de neutralitate, România a participat la Primul Război Mondial de partea Antantei. Sfârșitul acestuia a dus la împlinirea idealului românesc de unitate națională, Basarabia, Bucovina și Transilvania unindu-se în cursul anului 1918 cu Regatul României. Perioada domniei sale a fost marcată și de alte realizări importante, precum introducerea votului universal, înfăptuirea reformei agrare și adoptarea unei noi Constituții, măsuri care au consolidat unitatea și democrația românească.

…și epigonii

Cel mai mare fiu al lui Ferdinand I a fost Carol al II-lea (1930-1940). A devenit prinț moștenitor o dată cu urcarea pe tron a tatălui său. Viața sa particulară a fost deseori un motiv de scandal, iar primul deceniu interbelic a fost marcat de renunțarea la prerogativele regale, ca urmare a relației sale cu Zizi Lambrino, apoi cu Elena Lupescu. Deși oficial a fost exclus de la succesiune (ianuarie 1926), Carol, cu sprijinul Partidului Național Å¢ărănesc, s-a reîntors în țară, în iunie 1930, și a devenit rege. De la început a urmărit creșterea prerogativelor sale, instaurând treptat un regim de dictatură personală, întreținând disensiunile dintre partide și în interiorul lor și guvernând prin decrete-legi și menținând starea de asediu. Domnia sa a fost marcată de un mare scandal de corupție, așa-numita „afacere Skoda”. În politică s-a sprijinit și a fost încurajat de camarila regală, un grup de profitori foarte apropiați. În 1940, a fost obligat să abdice de generalul Ion Antonescu, devenit Prim ministru. A părăsit țara și s-a stabilit în Portugalia, la Estoril, unde a și murit în anul 1956. Mihai I (1927-1930, 1940-1947) a fost rege al României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și s-a distins ca lider al evenimentelor de la 23 august 1944. În condițiile în care bunicul său Ferdinand I a murit în 1927, iar tatăl său Carol renunțase la tron, Mihai I a devenit rege, dar fiind minor a domnit sub o regență condusă de Patriarhul României Miron Cristea. După abdicarea lui Carol al II-lea – tatăl său – Mihai a redevenit rege, dar prerogativele regale erau formale, deoarece aproape întreaga putere era concentrată în mâinile generalului (devenit Mareșal) Ion Antonescu. După 23 august 1944, în condițiile ascensiunii comunismului și a prezenței Armatei Roșii în România, domnia sa a devenit pur decorativă. Lipsit de sprijin extern, a fost forțat să abdice la 30 decembrie 1947. A părăsit țara la începutul anului 1948 și s-a stabilit, în final, în Elveția, lângă Geneva, la Versoix. În momentul de față, ex-regele Mihai trăiește o bună perioadă din an în România, iar o parte din proprietățile care i-au aparținut i-au fost retrocedate de către statul român.

Nicolae BALINT

nicolae_balint@yahoo.com

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close