Domnia medicee ereditară

De origine populară, familia florentină Medici s-a afirmat inițial în domeniile bancar și comercial, după care s-a implicat în politică, reușind să acapareze puterea în Florența. În secolul al XV-lea, familia Medici a devenit principala protagonistă a scenei politice florentine, înrudindu-se cu cele mai influente dinastii europene.

O legendă povestește că primul strămoș cunoscut al familiei Medici a fost un fabricant de cărbune din lemn de la Mugello, al cărui fiu ar fi devenit medic. De la acesta din urmă ar fi provenit numele familiei, Medici, și armoariile familiei compuse din “figuri” heraldice în email în care se vedeau medicamente și chiar ventuze.

Primele informații certe despre familia Medici datează din secolul al XIII-lea, membrii ei fiind înscriși în breasla Calimala, corporație care se ocupa cu importul, finisarea și comercializarea lânii. La vremea respectivă, familia Medici figura rar în colegiile și comitetele Florenței, pentru că persoanele eligibile în funcții erau selectate după criteriile bogăției și reușitei în afaceri. în timp, membrii familiei Medici au fost dezavantajați și de lipsa lor de coeziune: cele nouă ramuri ale familiei, devenită extrem de numeroasă, se opuneau cu violență una alteia, contrar cu ceea ce se întâmpla, de exemplu, în familiile Strozzi sau Albizzi. Mai mult, pe la jumătatea secolului al XIV-lea, împotriva familiei Medici au fost pronunțate cinci condamnări la moarte, alți membrii ai familiei fiind exilați.

Începutul ascensiunii Medicilor

Printre primele personalități ale familiei se numără Salvestro, cel care a inițiat o alianță între o parte a burgheziei comerciale și marea masă a florentinilor împotriva fracțiunii oligarhice care conducea orașul.

La începutul secolului al XV-lea s-a afirmat o altă ramură a familiei, reprezentată de Giovanni di Bicci (1360-1429), care, în 1397, a fondat Banca Medici.

Giovanni di Bicci exporta din Florența produsele locale, în special stofe și postavuri pe care le achiziționa de la manufacturierii locali. în 1402, Giovanni a cumpărat o fabrică de postav de lână și a pus afacerea pe numele fiului său cel mai mare, pe atunci în vârstă de numai treisprezece ani, cel care va deveni “marele negustor” Cosimo I cel Bătrân (1389-1464). Cu sediul central și două fabrici la Florența, o filială autonomă la Florența, o alta la Roma, cu sucursale la Gaeta și Neapole, firma lui Giovanni a devenit o întreprindere importantă.

Banca Medici a devenit și ea o bancă importantă. Aici își puneau banii la adăpost prinții, cardinalii și marii ofițeri italieni. în 1407, Giovanni a fost desemnat să guverneze orașul Pistoia, cucerit de florentini, devenind astfel unul dintre cei mai mari administratori ai Republicii florentine. Datorită bunelor relații cu curtea pontificală, Banca s-a dezvoltat atât de mult încât, în timpul conciliului de la Konstanz, a monopolizat tranzacțiile financiare ale întregii Europe cu statele italiene. Papii au luat obiceiul de a încredința familiei Medici grija de a le centraliza încasările și de a le achita cheltuielile.

Cosimo și Piero

La moartea tatălui său, Cosimo a preluat conducerea afacerilor, fiind recunoscut ca șef de toate ramurile familiei. De statură mijlocie, slab, cu tenul măsliniu, nasul acvilin și buzele groase, Cosimo vorbea destul de prost în public. Exprimarea sa lentă era însă compensată de știința inegalabilă de a manevra argumentele în discuții între patru ochi.

Simpatiile sale pentru partidul popular au făcut ca, în 1433, să fie condamnat la zece ani de exil. A plecat în Veneția, dar după un an, în urma unei schimbări neașteptate a guvernului Florenței, a primit acceptul de a se întoarce la Florența. în noiembrie 1434, Cosimo a devenit arbitrul indiscutabil al vieții politice florentine și și-a păstrat acest statut vreme de treizeci de ani. Declarând că un oraș depopulat valorează mai mult decât unul dat pierzaniei, Cosimo a condus cu energie epurarea și represiunea. Partizanii familiei Medici au ocupat funcțiile și consiliile Republici, în timp ce se desfășurat arestări, executări, întemnițări și confiscări de bunuri ale adversarilor lui Cosimo. Mulți dintre cei exilați nu au mai revenit niciodată în Florența, dar au creat colonii italiene (în special în Franța și Provence), care au devenit pepiniere de dușmani înverșunați ai familiei Medici.

Fără a modifica aparent formele republicane de guvernare a orașului, Cosimo a condus orașul cu o putere de necontestat. Cu el a început domnia medicee, care a căpătat un caracter ereditar. Alianțele matrimoniale au legat clanul Medici de mari familii: Salviati, Gianfigliazzi, Serristori, Pitti, Ridolfi, Bardi și Tornabuoni, contribuind la sporirea puterii și influenței acestuia.

Lui Cosimo i-a succedat fiul său, Piero (1414-1469), sub care familia Medici a traversat o gravă criză financiară și și-a pierdut mult din prestigiu. Piero a suferit de o artrită deformantă. Devenit infirm și condamnat să rămână mereu în camera sa, Piero a devenit un personaj parcimonios, cu toate că moștenise de la tatăl său bunul simț și spiritul preciziei.

Un personaj ambiguu

Redresarea familiei s-a petrecut în timpul lui Lorenzo (1449-1492), cel mai mare dintre fiii lui Piero. Prerogativele lui Lorenzo, supranumit Magnificul, și ale fratelui său, Giuliano, au fost confirmate de un fel de plebiscit popular. Datorită succeselor sale diplomatice, Lorenzo și-a sporit prestigiul și a reușit să-și asigure o solidă putere personală. în 1478, în urma așa-numitei conspirații Pazzi, Giuliano a fost ucis. Lorenzo a reușit să se salveze și să reprime tentativa de revoltă.

“Lorenzo de Medici are în istorie reputația unui personaj ambiguu. Printre figurile Renașterii el este, probabil, cel care oferă cel mai mare număr de reprezentări. Portretele sale derutează. El, care se considera atât de urât, ne apare emoționant cu chipul său pătrat gravat pe o medalie comemorativă a conjurației familiei Pazzi, cu trăsăturile sale slăbite de suferință redate într-o pictură anonimă sau cu masca sa funebră, tragică și vrednică de milă.

Și totuși, el strălucește, el este cu adevărat Magnificul. Artiștii îl idealizează: Gozzoli îl reprezintă ca pe un principe încântător în Cavalcada Magilor; Botticelli îl încarnează sub înfățișarea unui adolescent visător, mândru și crâncen; Ghirlandaio, mai târziu, îl redă senin, ușor surâzător, în plenitudinea vârstei mature; Verrochio și, după el, Bronzino, rețin aspectul demn al bărbatului de stat responsabil, condus doar de recea rațiune”, afirmă Ivan Cloulas.

Pentru istorici, personalitatea lui Lorenzo este una ambiguă. Florentinul e descris ca fiind un personaj inclasabil, reunind în persoana sa atât trăsăturile unui dictator abuziv, cât și pe cele ale unui apărător al celor mai importante valori spirituale.

Stingerea familiei

După Lorenzo, a urmat o nouă perioadă de decădere a familiei Medici. Echilibrul al cărui garant fusese Magnificul a început să se clatine. Alungați pentru a doua oară, Medici s-au putut întoarce în Florența în 1512, datorită protecției spaniole, și au început restaurația politică prin activitatea lui Giuliano și Giovanni, doi dintre fiii Magnificului. Giuliano a devenit duce de Nemours, iar Giovanni a ajuns papă sub numele de Leon al X-lea. În scurt timp, familia Medici a reușit să revină la perioada de înflorire economică. Vaticanul a sprijinit această refacere a puterii și bogăției Medicilor, cu atât mai mult cu cât un alt membru al familiei, Giulio, un nepot al lui Lorenzo, a ajuns și el papă sub numele de Clement al VII-lea.

Decăderea familiei Medici a început în secolul al XVII-lea, secolul următor marcând stingerea familiei prin Gian Gastone (1723-1737). Perioada în care, la moartea unui șef al familiei, se țineau slujbe la Roma, Veneția, Milano, Bruges, Londra, Genova și Avignon în timp ce directorii de filiale împărțeau pomeni și plăteau cauțiuni pentru eliberarea prizonierilor a apus și ea.

Un alt portret al Magnificului

“Oricare ar fi fost abilitatea lui Lorenzo de Medici în afaceri, nu ca om de stat poate fi el plasat la nivelul celor mai mari bărbați cu care se mândrește Italia. Atâta onoare nu este rezervată decât acelora care, ridicându-și privirile asupra interesului personal, asigură, prin activitatea pe care o desfășoară, pacea, gloria sau libertatea țării lor. Dimpotrivă, Lorenzo urmărește aproape întotdeauna o politică total egoistă; susține, prin execuții sângeroase o putere uzurpată; împovărează în fiecare zi cu un jug detestat un oraș liber, le ridică magistraților legitimi autoritatea care le era dată de Constituție și îi îndepărtează pe cetățenii săi de la această carieră politică în care, înaintea lui, înfloriseră atâtea talente.” – Jean Charles Léonard Simonde de Sismondi.

Lorenzo în ochii contemporanilor

“A fost în cel mai înalt grad răsfățat de soartă și de Dumnezeu: toate activitățile sale au avut succes și cele ale dușmanilor săi au eșuat… Modul său de viață, prudența sa și reușita sa au fost admirate și apreciate de principii Italiei și cei ai țărilor îndepărtate… Reputația sa creștea de la o zi la alta datorită efectului prudenței sale: în conversații era elocvent și precis, înțelept în decizie, rapid și curajos în execuție. Aceste imense calități nu erau umbrite de nici un fel de viciu, cu toate că a fost în mod deosebit înclinat spre problemele dragostei, că și-a găsit plăcerea frecventând oameni glumeți și distrându-se cu jocuri puerile mai mult decât era acceptabil pentru un bărbat de importanța sa; astfel, adeseori este văzut amestecându-se în distracțiile copiilor săi, băieți și fete. Judecând după cum se comporta la distracție și în cadrul afacerilor serioase, aveai impresia că în el existau două personalități deosebite care se întâlneau într-o imposibilă îngemânare.” – Machiavelli, Istorii florentine.

“Prin faima sa, prudența sa, geniul său deosebit de abil, a adus patriei sale bogățiile, bunurile și gloriile care înfloresc în societate când domnește o lungă pace.” Guicciardini, Cronica Florenței.

Ioan BOTIȘ