Noul Orient Mijlociu

Înfrângerea Republicanilor în alegerile din Statele Unite și demisia secretarului apărării, Donald Rumsfeld – consecințe ale eșecului războiului din Irak, marchează sfârșitul dominației americane în Orientul Mijlociu. Noua eră care se deschide în istoria modernă a regiunii va fi caracterizată de mari frământări, pe fondul ascensiunii

fundamentalismului islamic și a creșterii forței grupărilor teroriste.

Pesimista concluzie aparține lui Richard N. Haass, fost consilier al președintelui George H.W.Bush și al secretarului de stat Colin Powell, actualmente președinte al Consiliului pentru Relații Externe, un grup de reflecție extrem de influent în Statele Unite. Reputatul analist american consideră că SUA și-a anulat de una singură poziția hegemonică de care s-a bucurat în Orientul Mijlociu după încheierea Războiului Rece și destrămarea Uniunii Sovietice. Într-adevăr, odată cu intrarea în ultimul deceniu al secolului XX, Statele Unite au beneficiat de o influență și libertate de acțiune fără precedent în istoria regiunii. Exemple în acest sens au fost eliberarea Kuweitului de sub ocupația lui Saddam Hussein, staționarea îndelungată a trupelor americane în Arabia Saudită și intensa activitate diplomatică depusă pentru soluționarea conflictului israeliano-palestinian. Statutul de lider al SUA n-a putut fi contestat de nici una dintre puterile zonale, fie că a fost vorba de Irak-ul lui Saddam Hussein, de Siria dinastiei al-Assad sau de Iranul clericilor ieșiți de sub pulpana ayatollahului Khomeini.

Ironia istoriei

Ceea ce a pus capăt dominației de aproape două decenii a Washingtonului în regiune a fost un complex de factori dintre care s-au detașat ca importanță gravele erori strategice ale cercurilor neoconservatoare de la Casa Albă, dornice să pună în aplicare un vast plan de democratizare a Orientului Mijlociu, fără să țină cont de specificul istoric, social și religios al Orientului Mijlociu. Decizia din martie 2003 a Administrației Bush de a ataca și ocupa Irakul a condus la ruperea echilibrului puterii din această țară, unde suniții, deși inferiori numeric, formau o comunitate suficient de puternică și motivată pentru a-i contrabalansa pe șiiții majoritari sprijiniți de Iran. Å¢inute sub obroc de dictatura lui Saddam, tensiunile dintre suniți și șiiți au explodat, afectând balanța puterii în întreg Orientul Mijlociu. De haosul creat au profitat extremiștii islamici care au obținut un cap de pod în inima lumii arabe și un poligon ideal pentru a-și perfecționa tehnicile teroriste. Corupția endemică și dispariția ordinii publice au compromis în ochii multora conceptul de democrație implementat în Irak. În plus, comportamentul brutal al Pentagonului a amplificat sentimentele anti-americane iar țintuirea unei bune părți din armata SUA în Irak a redus capacitatea de manevră a Statelor Unite în celelalte zone ale lumii. Astfel s-a ajuns la producerea uneia din mariile ironii ale istoriei: dacă primul război din Irak (1991), unul impus de necesitate, a marcat începutul erei americane în Orientul Mijlociu, cel de-al doilea, declanșat din proprie inițiativă, a precipitat sfârșitul dominației Statelor Unite în această regiune.

Lanțul slăbiciunilor

Un alt factor care a contribuit la declinul SUA a fost eșecul procesului de pace din Orientul Mijlociu. După încheierea fără nici un rezultat a negocierilor dintre israelieni și palestinieni la Camp David, în anul 2000, influența americană a pălit treptat. Slăbiciunea succesorilor lui Yasser Arafat, ascensiunea grupării Hamas și adoptarea de către Israel a politicii unilateralismului au contribuit la marginalizarea Statelor Unite, tendință consolidată de aversiunea Administrației Bush față de demersurile diplomatice de substanță. Poziția SUA a fost subminată și de eșecul regimurilor tradiționale arabe de a contracara atracția exercitată de islamismul radical. Confruntați cu două opțiuni – pe de o parte, lideri politici corupți și distanți, pe de altă parte, lideri religioși și înflăcărăți, mulți i-au ales pe cei din urmă. Decizia lor a fost ușurată de presiunile nechibzuite exercitate de americani pentru organizarea de alegeri libere, indiferent de contextul politic local, situație care le-a oferit teroriștilor și adepților acestora mai multe oportunități de a-și promova cauza. Finalmente, peisajul geo-politic din Orientul Mijlociu a fost schimbat de procesul globalizării. A devenit mult mai ușor pentru radicali să procure fonduri, arme, idei și recruți, iar apariția noilor mijloace media și mai ales a televiziunii prin satelit a transformat lumea arabă într-un “sat regional” și a politizat-o. O parte importantă din conținutul programelor transmise – scenele de violență și distrugere din Irak; imaginea prizonierilor irakieni și musulmani maltratați; suferințele din Gaza, Cisiordania și Liban – a alienat și mai mult populația Orientului Mijlociu, obligând guvernele din regiune să păstreze distanța față de Statele Unite.

Prognoze pesimiste

Potrivit lui Richard Haass, contururile noii ere a Orientului Mijlociu vor fi trasate de o multitudine de forțe interne și externe care vor scoate în evidență limitele inerente ale puterii SUA:

1) Deși Statele Unite vor continua să exercite o influență semnificativă în regiune, Uniunea Europeană va oferi puțin sprijin în Irak și va adopta o abordare diferită față de problema palestiniană. China va rezista demersurilor de sancționare a Iranului și va căuta să-și asigure accesul la resursele energetice din zonă. De asemenea, Rusia se va opune încercărilor de pedepsire a regimului de la Teheran și va căuta ocazii pentru a-și demonstra independența față de Statele Unite. Atât China cât și Rusia, la fel ca multe țări europene, se vor distanța de eforturile SUA de a promova reforme politice în țări nedemocratice din Orientul Mijlociu.

2) Iranul va fi, alături de Israel, cel mai puternic stat din regiune. Aflat în posesia unor uriașe rersurse naturale, regimul de la Teheran va continua să se consolideze și să exercite o înrâurire considerabilă asupra Irakului și grupărilor militante Hezbollah și Hamas. Pe termen lung, ambiția Iranului este aceea de a remodela Orientul Mijlociu după propria sa imagine, iar această țară are potențialul de a transpune în realitate obiectivul respectiv.

3) Israel, celălalt stat puternic din regiune, singurul din Orientul Mijlociu cu arsenal nuclear, va trebui să suporte costurile ocupației din Cisiordania și să se confrunte cu o amenințare multipolară la adresa securității sale. Din punct de vedere strategic, statul evreu se află într-o poziție mai slabă decât era înaintea crizei din Liban, iar situația va continua să se deterioreze – la fel ca și cea a Statelor Unite -, dacă Iran va fabrica arme nucleare.

4) Terorismul va rămâne o trăsătură distinctivă a regiunii. Actele de terorism vor predomina în țări divizate de confruntări sectare, precum Irakul, și în societăți în care grupările radicale încearcă să submineze guvernele (cazul Arabiei Saudite și Egiptului). Gradul de sofisticare a terorismului va crește, iar atentatele vor rămâne un instrument intens utilizat împotriva Israelului și a prezenței Statelor Unite în regiune.

5) Islamul va umple din ce în ce mai mult vidul politic și intelectual din lumea arabă, în condițiile în care naționalismul și socialismul arab sunt relicve ale trecutului iar democrația rămâne doar un deziderat. Creșterea influenței Iranului și a grupărilor asociate cu regimul de la Teheran va duce la tensionarea relațiilor dintre șiiți și suniți în Orientul Mijlociu, îndeosebi în Bahrein, Liban și Arabia Saudită.

6) După toate probabilitățile, regimurile arabe vor rămâne autoritare și vor deveni tot mai intolerante religios și anti-americane. Cele mai vulnerabile în fața acestei perspective vor fi Egiptul și Arabia Saudită. Deși a introdus unele reforme economice constructive, Egiptul, care numără o treime din populația lumii arabe, pare determinat să reprime vocile liberale, lăsând populației doar alternativa alegerii între autoritarismul dinastic și “Frații Musulmani”. Există mari șanse ca egiptenii să opteze pentru islamiști sau ca regimul să îmbrace culorile oponenților fundamentaliști în încercarea de a se distanța de Statele Unite. În Arabia Saudită, unde guvernul și elita regală folosesc uriașele câștiguri provenite din vânzările de petrol pentru a temporiza apelurile la schimbare, se înregistrează un derapaj în direcția dreptei religioase.

În opinia lui Richard Haass, toate aceste motive sunt de natură să dea naștere unui nou Orient Mijlociu, mult mai frământat și mai instabil, capabil să afecteze negativ situația geo-politică a regiunii, Statele Unite și întreaga lume.

Ioan BUTIURCÄ‚