Din nou despre Jurnalul lui Ioan Hudiță

Mă simt dator să scriu și despre acest volum, consacrat guvernării Sănătescu, nu numai pentru că este o lectură incitantă, dar și pentru faptul că în publicațiile pe care le frecventez cu prioritate (Dilema și 22) nu s-a scris nimic. După câte știu, Magazinul istoric a publicat fragmente. Mi se pare foarte puțin pentru o operă ieșită din comun, atât pentru informațiile pe care le aduce, cât și pentru modul exemplar cum sunt relatate împrejurările consemnate și caracterizate personajele epocii.

Aș remarca împrejurarea că viața politică a perioadei consemnate îți păstrează actualitatea, confirmând vorbele Ecleziastului: “nimic nou sub soare”. La un moment dat, memorialistul constată: “… Maniu luptă ca un sfânt ajutat doar de câțiva oameni corecți, majoritatea fiind niște oportuniști nerușinați” (p. 300). Cum ar putea fi mai bună clasa politică de acum, după mai bine de 50 de ani de regimuri totalitare. În acea vreme mai existau bărbați de stat ce serveau drept reper moral, cum ar fi Maniu și Dinu Brătianu. Îmi amintesc că, după eliberarea din regimul carceral, Ilie Lazăr spunea că el a fost mai mult manist decât penețist.

Apropo de Maniu, în Jurnal se consemnează bucuria acestuia când a fost eliberat Bădăcinul atât de drag lui (p. 300). Acolo i-am văzut pe primii doi ostași sovietici, care s-au comportat civilizat, dar în apropiere s-au manifestat cu totul altfel. Imediat după ce armatele române au ajuns în județul Sălaj, autoritățile militare au trimis un pluton de soldați, meniți să asigure securitatea surorii lui Maniu, Cornelia, precum și bunurile din locuință. Când doi ostași s-au deplasat la Șimleu Silvaniei cu o căruță militară, unul dintre aceștia a fost împușcat de ruși, fiindcă a refuzat controlul celor care ne-au devenit aliați. A fost înmormântat, după câte rețin, în cimitirul familiei Maniu. Tot în legătură cu prezența rușilor, îmi mai aduc aminte că învățătorii maghiari din Bădăcin (familia TUROCZI) s-au refugiat în casa parohială pentru ca învățătoarea mea să fie protejată de apetitul fără margini al eliberatorilor. (și când te gândești că primii soldați ruși, ce au intrat în Bucureștiul eliberat de armatele române au fost primiți cu simpatie de mulți dintre citadini)

Hudiță a fost un om politic deosebit de important. L-au curtat atât Bodnăraș și Gheorghiu-Dej, oferindu-i postul de prim-ministru cu scopul de a produce o scindare a partidului, cât și colegii de partid, ca Penescu, care i-au sugerat să devină conducătorul PNÅ¢-ului. I-a refuzat și pe unii și pe alții, politicos, dar foarte ferm. Din Jurnal mai rezultă că unii țărăniști, în perioada interbelică, i-au ajutat pe comuniști, inclusiv pe cei din închisoare, dar nu ca urmare a unor afinități ideologice, ci din dorința ca România să aibă relații normale cu Rusia. Această împrejurare mă face să-i dau dreptate lui Răzvan Mihai Ungureanu, care recent spunea că trebuie cultivate “cu delicatețe” relațiile cu vecinul din Răsărit. Deși facem parte dintr-o altă lume, și beneficiem de scutul NATO, nu trebuie să uităm că gazul metan vine din Rusia și nu din Occident.

Cumplită a fost și situația din Moldova, în care rușii au refuzat să permită reinstalarea administrației românești. Memorialistul nu mai avea vreo legătură cu părinții lui, deși aceștia se găseau dincoace de Prut. “Moldovenismul” lui Voronin, care-i apără pe conaționalii lui din România atât de discriminați, se vede că are o sorginte îndepărtată. Hudiță avea serioase temeri că rușii nu se vor mulțumi cu Basarabia și Bucovina de Nord, ci că vor anexa întreaga Moldovă. (p. 337).

S-a scris foarte puțin despre tensiunile dintre Maniu și Brătianu, pe de-o parte și Rege, pe de altă parte. Jurnalul aduce mărturii inedite. Potrivit memorialistului, Regele s-a arătat concesiv față de comuniști și slugile lor din F.N.D. Generalul Aldea i-a prezentat monarhului o notă informativă în care se reproducea o declarație a lui Gheorghe Ghiorghiu-Dej, care spunea că “dispune de legături puternice cu suveranul și-l are în buzunar” În această situație, cei mai revoltați au fost Brătianu și Lupu. Ultimul i-a spus lui Maniu: “… poate n-ar fi rău să ne gândim la înlăturarea acestei dinastii, la care țara nu mai are nimic de așteptat”. Hudiță relatează în continuare: “O republică, continuă Lupu, cu dumneata Președinte (adică cu Maniu), sau cu Brătianu ar putea fi cea mai bună formulă în împrejurările de azi și astfel s-ar putea pune capăt unui cuib de intrigi și s-ar asigura țării o dezvoltare în pace și siguranță”…. “Doctore dragă, i-a răspuns Maniu, în situația de azi oricât de rea ar fi monarhia, ea este un simbol de unitate națională și, pe lângă aceasta, ea ar putea obține un sprijin din partea Monarhiei engleze”. (p. 340-341) Judecata lui Maniu a fost corectă, mai puțin în ceea ce privește sprijinul anglo-americanilor. Comunizarea deplină a României s-a putut realiza numai după alungarea regelui la 30 decembrie 1947, dar nu trebuie uitat nici faptul că Maniu a fost condamnat la temniță într-o vreme când Mihai se găsea cel puțin formal pe tron.

Hudiță relatează lucruri semnificative și despre preotul Marina din Râmnicu Vâlcea, viitorul conducător al Bisericii Ortodoxe Române, inițial țărănist. Acesta se bucură și în momentul de față de o presă favorabilă, în special din partea lui Dan Ciachir, editorialist la Ziua, dar și fost colaborator al revistei lui Eugen Barbu, “Săptămâna”. Hudiță arată că după ce Marina a ajutat un grup de comuniști să evadeze din lagărul de la Târgu Jiu, acesta a fost contactat de oamenii Moscovei, îndeosebi de Maurer și Gheorghiu-Dej. La întrevederea cu acesta din urmă, conducătorul de fapt al PCR “i-a spus că oricând va avea nevoie de ceva, el e dispus să-l ajute pentru serviciul pe care i l-a făcut în luna august”. (Evadarea a avut loc puțin înainte de 23 august 1044) Dej s-a ținut de cuvânt, făcându-l, în 1948, Patriarh.

Sunt multe caracterizări de personaje memorabile care ar merita consemnate, dar mă opresc la una, cea privind pe George Călinescu. Inițial, acesta a vrut să intre în PNÅ¢, dar văzând de unde bate vântul, s-a răzgândit. A încercat să se justifice pentru schimbarea poziției: “Am datorii mari și m-a obișnuit să trăiesc bine. F.N.D.-iștii mă plătesc bine și apoi sper să fac și eu un serviciu țării mele”. Comentariul lui Hudiță este următorul: “Azi m-am convins și eu că acest om nu e chiar nebun și că e un bun cunoscător de oameni; pe deasupra e inteligent, foarte cult și plin de haz”, (p. 317). Probabil că, în continuare, Călinescu nu a avut dificultăți materiale, dar comuniștii l-au scos de la catedră, l-au criticat cât au putut, i-au cenzurat romanele, iar celebra “Istoria Literaturii Române” a putut să apară numai după moarte.

În final, reproducem o mărturie a istoricului și a omului politic Hudiță, care se verifică, pe deplin, și în acest volum: “… scriu la Jurnal cu satisfacția că voi lăsa pentru istoricii de mâine un material informativ, care să le permită cunoașterea frământărilor politice într-o epocă atât de grea pentru neamul nostru” (p. 279). Citiți-l și veți constat că aceste cuvinte nu cuprind nici o exagerare.

Adrian MAN