Dumnezeu nu e microbist

Fotbalul e un spectacol interesant, dar la fel, dacă nu chiar mai mult, spectacol este ceea ce ne oferă împătimiţii acestui sport-rege, cum ne place sa-l numim. Câtă patimă, câte speranţe, vise, cât extaz şicâte tristeţi adunate în numele jocului cu balonul rotund. Fotbalul aajuns pentru unii aproape o religie. Mai înainte de a-si aminti că sunt creştinii, mulţi se consideră stelişti, rapidişti sau fani Real MadridDumnezeul lor se numeşte Caludiu Răducanu, Mutu, ori Figo. Maimult,”religia Fotbal” are discipoli şi în rândul ţîncilor care încă n-aubătut bine băncile şcolii, dar ştiu să bată un penaly. Puştii nu au învăţat încă o rugăciune, dar ştiu pe de rost echipa galacticilor din Madrid şi citează precis din marele “apostol” Gigi Becali. Cu cei mici nue de mirare, doar sunt chipul şi asemănarea taţilor împătimiţi.
Câtă nebunie aduce fotbalul am văzut bine chiar zilele trecute, când România a fost cuprinsă de o furie naţională. Un spectacol amuzant şi trist în acelaşi timp, cu Dumnezeu în ecuaţie (în viziunea omului). Comic şi grotesc, să vezi cum microbistul îşi face zeci de cruci şi imploră divinitatea să mai repede aducă fluierul izbăvitor, pentru cao clipă mai apoi, când extazul lasă loc agoniei, acelşi brav iubitor de fotbal să scuipe înjurături ca mitraliera, dintre care cele cu Dumnezeu par aproape consolatoare.
Ar mai fi de spus că 9 din 10 jucători nu intră în teren fără să-şi facă o mulţime de cruci, iar echipele fac vizite la biserici şi mănăstiri înaintea meciurilor cruciale. Zadarnic demers. Vă pot spune cu mâna pe inimă că pe Dumnezeu nu îl interesează deloc fotbalul. Nu e microbist. Eventual priveşte cu milă la cei care au transformat ireversibil un joc nevinovat, pământesc, într-o chestiune aproape diabolică. Citind aceste rânduri vă vine pe buze, inevitabil, o întrebare. Să ştiţi că îmi place şi mie fotbalul. Uneori cu el mă bucur şi chiar sufărpuţin. Dar numai până la o limită.