Uncategorized

Dunărea imperial-budapestană

De ce ne place să călătorim? De ce ne vine să plecăm cât vedem cu ochii, chiar dacă, totuși, ne întoarcem cuminți? “Partir c’est mourir en peu”, spun ușor patetic francezii (a pleca înseamnă a muri puțin. A rupe ceva din tine, și când pleci și când te întorci, a lua și a lăsă cu tine, din tine, pe unde umbli). Spațiul pe care l-ai locuit astfel, chiar și foarte efemer, devine spațiu al memorie tale. Madleinele lui Proust. V-aș propune ca, ori de câte ori plec, să vă ofer un scurt jurnal pestriț de călătorie (cu toate că anul acesta, din păcate sau din fericire, plecările în afară vor fi rarisime. Contez de astă dată, mult mai mult, pe întoarcerile în interior, acasă).

Când călătorim (mă refer în principal la călătoriile fizice, spațiale și nu la cele în propria noastră interioritate, deși, cu siguranță acestea nu se exclud, dimpotrivă), încercăm să luăm în posesie noua lume, în primul rând prin privire. Căscăm ochii mari, nu atât să înțelegem, cât să vedem cât mai multe, să ne impregnăm de senzații, percepții vizuale, olfactive, tactile. (Asta când nu lăsăm totul în seama sculelor de filmat, amăgindu-ne că astfel vom putea captura total locurile). Eu una de câte ori călătoresc, îmi place să hălăduiesc pe străzi, fără hartă (oricum mă rătăcesc) încercând să adun sinestezic viitoare amintiri în care toate simțurile să fie implicate. Îmi inventez o mică rutină, tabieturi legate de aceleași locuri în care revin pentru a mă impregna de formele, mirosurile, sunetele de acolo, ceva mai mult (chiar dacă inexact și versatil) decât ar putea-o face memoria vreunui aparat.

La Budapesta, oraș superb-imperial, când aveam un mic răgaz cutreieram pe malurile Dunării unduitoare. Am fost zilele acestea acolo cu o bursă la Universitatea Central Europeană, pentru a-mi pregăti un curs de antropologia memoriei revoluției. În fine, fără să mă mai dau atâta în bărci (căci, oricum sunt cam contra curentului), între programul de workshop-uri și bibliotecă fugeam de câteva ori pe zi la Dunărea care era la câțiva pași, da recunosc, ca să-i simt mirosul. Dunărea are pentru mine semnificații personale. Oriunde în Europa regăsesc Dunărea, de la izvor la vărsare, mă bucur. Îmi reamintesc astfel, în spirală, ceva din izul vacanțelor mele din copilărie, într-un sat pe malurile aceluiași fluviu. Acestea sunt paradoxurile memoriei olfactive: mirosul hipercitadin al Dunei budapestane îmi readuce în minte mirosul rural pestriț al fluviului Câmpiei Române.

Acum, știți și dumneavoastră, măcar din poze, ce splendidă e panorama Dunei traversând Buda și Pesta, zona aceea celebră a Parlamentului în stil gotic, aflat acum într-o renovare laborioasă, de înălbire a patinei timpului depuse pe pereții exteriori, așa cum am mai văzut în Europa la alte construcții arhitectonice valoroase. (Nu știu dacă, din punct de vedere cultural, e cea mai bună idee să îndepărtezi această patină, dar oricum, dă bine, ca dantura înălbită a vedetelor pe sticlă).

Când ești pe un mal al Dunării, în Pesta, să zicem, și îl cuprinzi cu privirea pe celălalt, Buda și vârfurile crenelate ale Turnului Croitorilor, de pildă, ai vrea să fii neapărat dincolo, și invers. Spre înserat orașul se luminează instantaneu când fiecare detaliu arhitectonic al tuturor clădirilor principale e pus sub reflectoare; alura podului cu lei se conturează strălucitor peste apele care preiau și amestecă jucăuș puzderia de reflexe. Noaptea, cerul budapestan devine, ca în Cluj, indigo (probabil de la poluare, oricum, fermecător și familiar). Cutreierând pe malurile Dunării, printre pupăcioși și gură cască (multe perechi de îndrăgostiți și homeleși în capitala ungară), am dat de un memorial insolit. Înspre Parlament, pe buza esplanadei, erau înșirați o mulțime de pantofi desueți, de bărbați și de damă, stâlciți în toate felurile, în poziții hilare, cu câte o garoafă în ei. Prima oară când i-am întâlnit m-au amuzat, i-am fotografiat, ca orice turist cumsecade. Imaginea lor m-a urmărit, totuși, spre seară, cu o notă gravă, oarecum lugubră. Am crezut că imaginarul meu e prea macabru. Dincolo de pojghița ludică presimțeam ceva tenebros; poate erau pantofii sinucigașilor înecați în Dunăre. Amicele pe care am reușit să mi le fac la cursuri au râs de mine când au auzit. Am revenit următoarele zile, i-am privit și filmat din nou, din toate unghiurile, urmărindu-le zbârciturile și umbrele proiectate pe caldarâm. Probabil erau lipiți pe bordura malului. Florile din interior erau tot proaspete. Câțiva evrei tradiționaliști îi fotografiau cu evlavie. Am aflat ulterior de la un cercetător istoric maghiar că, așa cum presimțisem, era de fapt un monument recent, dedicat Holocaustului, memoriei evreilor deportați în perioada horthy-istă și aruncați în Dunăre. Iată că tenebrele istoriei întrec imaginația. M-am gândit un pic, preocupată fiind de tema formelor trecutului în prezent și a memorie culturale, ce posibilități noi de reprezentare a trecutului traumatic mai există. Prin ce modalități de expresie postmodernă s-ar mai putea vorbi, cumva estetico-răscolitor, despre Holocaust. Aveam impresia că despre acest fenomen nu se mai poate spune nimic, că, într-un fel, dincolo de imposibilitatea reprezentării acestei orori istorice, s-a spus totuși tot, și încă ceva în plus. Însă, memorialul acesta discret și percutant în același timp, apărut recent, acum vreo patru ani pe malurile Dunării, a reușit să mă surprindă. În așa fel încât, porunca biblică: “Nu uita!, Amintește-ți!”, devenită crez istoric, își găsește forme proteice de exprimare.

Seara târziu, după bibliotecă, impresionată de această metropolă, am îndrăznit, la limita bugetului meu studențesc, să iau cina în piața Sfântului Ștefan și să comand un pahar de vin al casei. “You are in a sentimental mood, aren’t you?”, m-a ghicit un chelner simpatic și poliglot. Cum altfel să fi fost, în tăcerea somptuoasă din preajma bazilicii St. Istvan, în preajma bibliotecii (din fericire închise) și cu Dunărea la câțiva pași.

Sid NEDEEA

PS.1 Regret de fiecare dată când merg în Ungaria că, deși trăiesc de atâta vreme în Ardeal, nu știu să leg două vorbe în maghiară. Mi se pare o chestiune de bun simț, de convivialitate elegantă, de interculturalitate autentică (precum în excelentul roman Cocoșul Decapitat, de Eginaldt Schlattner) să știm, ca români majoritari un vocabular minimal, protocolar al limbii celor cu care trăim alături. Aștept de la nenumăratele ONG-uri pe problematica relațiilor interetnice (ajunse, după mine, la saturație), oferta unor programe de învățat limba maghiară, sau germană, sau ucraineană, după caz, și de schimb de rețete de prăjituri, de pildă, ca forme simple și autentice de comunicare inter-culturală. Restul e doar discurs politic.

PS.2 M-a întrebat un prieten ce fel de editoriale sunt acestea, care nu scriu despre actualitate. Adică, vreți să ziceți, strict politică. Simplu: pentru că îmi repugnă.

E o formă de protest față de degringolada politicii-spectacol de la televizor care ne consumă. Ce țară e aia în care, dacă pleci o săptămână, la întoarcere îl găsești pe președintele țării semi-decapitat?!

Show More

Related Articles

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Back to top button
Close