Semiologia privirii: Codul european al bunelor maniere

Știm implicit despre limbajul non-verbal că ar fi o formă de comunicare puternică, cu mult mai influentă în economia mesajelor pe care le transmitem decât articulările noastre verbale, mai mult sau mai puțin argumentative. Studiile psiho-sociologice cotează undeva în jur de doar 20% influența limbajului verbal, față de influența paradoxal covârșitoare a celui non-verbal asupra comportamentului și deciziilor noastre în relațiile interumane. Rămâne, deci, dincolo de înțelesurile cuvintelor, ele însele niciodată complet decodificate, o mare subterană de gesturi, mirosuri, priviri ca mesaje subliminale. Ele impregnează puternic până și amintirile noastre influențând inconștient sensul ulterior pe care îl acordăm locurilor, întâmplărilor, întâlnirilor din trecut. Ambiguitatea, polisemia acestui limbaj sunt de cele mai multe ori deconcertante; el scurt-circuitează limbajul verbal, potențându-l ori subminându-l fatal.

Despre privire, ca interfață socială, și variațiile ei inter-culturale, în diverse spații geografice și contexte sociale s-ar putea ține un curs întreg de antropologie culturală (n-am să fac asta, fiți fără grijă. Am de gând să vă împărtășesc doar câte ceva din experiența mea de călătoare). Constatăm cu toții că felul de a privi, sau uitătura este, dincolo de particularități individuale, puternic modelată de mediul social în care trăim, de țara, de grupul social, de genul social căruia îi aparținem. Într-un anume fel privesc, de pildă, englezii sau chinezii, femeile sau bărbații, șefii sau subalternii. Este foarte mult o chestiune de context, deși, fără să ne dăm prea bine seama, ține în mod subtil și de educație (inclusiv cea spirituală, a ochiului interior). Numai limba română are atâtea cuvinte pentru a desemna feluri diferite de privire: a se uita pieziș, chiorâș, a se zgâi, a se holba,.. etc. Am ales să schițez acest subiect pentru că mi-am amintit că, ori de câte ori sunt (în mod fericit) dislocată pentru un timp într-un alt spațiu cultural, acesta este unul din aspectele care mă frapează. Ei bine, ceea ce pretențios am numit semiologia privirii se referă și la ceea ce simțim, într-un fel pe propria piele, când ne relaționăm vizual cu oameni din altă cultură. M-a impresionat, trebuie să recunosc, felul de a privi al englezilor: privire deschisă, prietenoasă, ochi în ochi, însuflețită și zâmbitoare în timp ce-ți vorbea. Combinația atât de English între friendly & reserved, nici efuziunile zgomotoase și trasul de șireturi ori, din contră, acreala nesuferită de prin alte părți, nici zâmbetele contrafăcute, profesionale, politically corect. Aș zice acum că era o privire solară, apolinică, cerebrală. E drept că am frecventat un mediu elitist, dar asta era valabil în toată Marea Britanie, de la mic la mare (mai puțin vinerea, când se îmbătau cu toții). Politețea aceea puternic internalizată prin educație de secole, semn că îți respecți, plin de solicitudine, interlocutorul. Tot aici, însă, mi-a fost dat să văd și reversul: privirea de gheață, mortificată, întoarsă brusc spre interior. Orice comunicare era atunci scurtcircuitată, paralizată, interlocutorul devenea preț de câteva secunde sau mai bine, inexpugnabil. Preferai în astfel de momente să fi fost înjurat pe față de mamă (sau de soacră, mai degrabă), ca să poți riposta la rându-ți și să fii tu cel care încheie discuția. Întorcându-mă în țară, regăseam de la graniță tipul acela, poate specific, de privire, uitătură piezișă. Pentru că numai prin contrast remarci trăsăturile proprii de acasă. Românii tind să se uite la tine oblic, fie de sus, fie de jos, și asta indiferent de înălțimea interlocutorilor, foarte rar practică privirea directă, în față, echidistantă (numai în cazuri excepționale, de prietenie, să zicem). Registrul uităturii cuprinde fie privirea arogantă, bățoasă, trufașă, fie privire umilă, cocoșată de respect conjunctural, gata să pupe mâinile preopinentului.

Felul de a privi diferă, cum spuneam, și în funcție de gen. Cum sunt femeile privite de bărbați? Iarăși, dintr-o vagă experiență cosmopolită, am remarcat cum central-est europenii, în general, (mai puțin cei din țările baltice), și rușii, în special, au cam același stil de a privi o femeie (în raporturi sociale neutre). Aproape indiferent de cât de serioasă ar fi discuția (chiar și academică), privirea lor, după ce scanează incert fața și umerii, rămâne apoi pironită undeva pe decolteu, nu fără un zâmbet malițios-neputincios în colțul gurii. Ați văzut cum privesc spaniolii? Languros, învăluitor, de sus până jos. Deși absolut politically incorrect, privirea lor nu este agresiv-posesivă, ci tandru senzuală. Sunt topiți, li se scurg ochii, simți privirea lor prelinsă ca un melc pe șira spinării. Cu surprindere, am constatat că până și germanii cei glaciali se dezmint în această privință. În Freiburg, de pildă, oraș scorțos universitar, își cam dădeau frâu liber privirii. E drept că într-un fel privești o femeie străină, care se vede că nu e de prin părțile locului și te bucuri vizual de prezența ei efemeră, și altfel îndrăznești să privești o băștinașă, care la un moment dat ți-ar putea deveni vreo șefă nesuferită (sau, mai rău, nevastă).

Cât despre privirea femeilor asupra bărbaților, n-aș putea spune prea multe. Din câte am observat, totuși, cred că clipitul des, ca ciripitul gureș al unor păsărele, și o privire înmuiată, de jos în sus, ar putea fi un semnal.

Într-un final, între atâtea frivolități (dragi mie) despre priviri pe care le reținem sau le ignorăm în viața noastră de zi cu zi, v-aș mai mărturisi, în cheie gravă, care sunt pentru mine ochii-care-nu-se-uită. Prima, cea mai frumoasă, mai plină de dragoste, mai prețuită și prețuitoare privire care s-a aplecat aspra mea până acum, în această viață, rămâne inegalabil-neuitată, privirea fiului meu pe vremea când era sugar. Îmi amintesc cum, de fiecare dată, spre seară, după ce îl alăptam, mă privea fix, nemișcat, preț de aproape o jumătate de oră, țintuindu-mă locului înfiorată din creștet până-n tălpi, învăluindu-mă inconștient-recunoscător în privirea lui pe atunci mică, în expansiune. Cealaltă, de nespus, este Privirea absolută, Fața pe care nădăjduiesc că o voi vedea dincolo.

Sid NEDEEA