Elogiul mamei îndepărtate

Când eram prea mic pentru a pune întrebări îmi părea deosebit de încântător faptul că pruncii vin din cer, coborâți de barză în legănuț și puși, după o schemă a elecțiunii hazardate, în brațele unei femei. În acel moment, mi se spunea, femeia devenea mama acelui copil.

Eram atât de fericit că pruncii vin din cer ca îngerii, ca păsările, ca ploaia, ca lumina zilei, încât m-am răsfățat o bună parte a copilăriei mele în această minunată reverie. Barza îmi aducea aproape în fiecare an un alt frate. Iar mama îmi părea că e o femeie deosebit de norocoasă, beneficia ca nimeni alta de darul elecțiunii materne. Și mă umplea de o satisfacție infantil vanitoasă faptul că atâția îngerași veneau să crească în casa noastră. Îmi ziceam că părinții mei sunt bine văzuți în ceruri și mai de încredere decât toți ceilalți oameni.

Nu am avut de câștigat nimic atunci când am aflat cum stau lucrurile, mi s-a spulberat cea mai profundă religie. Am căpătat o luciditate păgână atunci când am înțeles că pruncii nu vin din cer, că răsar din viscerele materne, plămădiți din sânge și carne, într-un mod destul de asemănător vițeilor, mieilor, mânjilor, cățeilor, animăluțe în compania cărora am învățat să mă joc, să muncesc, să știu de frică, foame și oboseală. În momentul revelării acestei ingrate certitudini nu am putut tolera faptul că nici măcar micuții nu beneficiază de avantajul de-a fi făcuți de Dumnezeu în cer și trimiși aici în leagăne moi, înfășurați în plăpumioare călduțe ca să nu-i prindă frigul până ajung pe pământ. Paradisul naivităților mele mitomane s-a năruit atunci definitiv. De atunci însă crește continuu în mine venerația pentru mame, porți deschise dureros venirii noastre în lume.

De-a lungul anilor, când nevoile și durerile casei sporeau o dată cu numărul copiilor, a devenit tot mai dificil pentru mama să-și împartă timpul, afecțiunea, zîmbetele și lacrimile între cele unsprezece făpturi ce o solicitau. Nici ea nu știa întotdeauna ce să se facă, așa că alerga zi și noapte când aici când acolo, unde unul dintre noi avea mai mare nevoie de ea, cu unul la grădiniță, altul la școală, la unul în spital, la altul în armată, plângea pentru cel bolnav, se bucura pentru cel care lua un premiu la serbare. În dragostea ei maternă nu se făcea niciodată noapte, nu avea timp de odihnă, nici de somn. Nici nu a apucat să ia seama că trec anii și deceniile, că slăbește, încărunțește și, an după an, cei pe care i-a crescut, hrănit, îmbrăcat și trimis la școală se duc tot mai departe să-și facă un rost în lume. Și nu se mai întorc acasă decât la sărbători, la nunți sau la petrecanii. După ce patru decenii nu a încetat să lucre, să obosească, să sufere, să viseze pentru fiecare dintre copii, iat-o pe mama din nou singură, lăsată în urmă, redată inutilității, victima bătrâneții, bolilor și slăbiciunii.

În casa ei pustie cu pozele pruncilor prinse în ramele icoanelor, în satul ei din care cei ce nu s-au aciuat la cimitir au luat drumul străinătății, dincolo de colinele ninse, păzite de codrii Sălajului și Sătmarului, împovărată de anotimpuri vitrege, cu fața brăzdată de plânsuri, de dor și tristețe, stă și veghează ca o lampă de carne tăcută mama, visând în nopțile-i nesfârșite să vadă pe vreunul dintre copii apărând în pragul casei. Trec zile, săptămâni și luni, nu apare nici unul. Ea încălzește în fiecare zi casa, face mâncare mai multă, că cine știe… E atentă la toate semnele, la păianjenii din casă, la cum cântă cocoșul, la țarca ce vine pe gard să facă zarvă, la vise, la zbaterea ochilor. Cine știe care îi va anunța musafiri. În ciuda distanței, care înțelege că e de netrecut, nu poate înceta să viseze, nu se poate odihni în singurătatea ei. Poate poate unul se întoarce, poate se întâmplă ceva și vine acasă, poate se petrece o minune. Așa singurătatea ei curge ca printr-o nisiparniță de suflete dintr-un vis în altul, dintr-un dor în altul, căci numai acolo mai pâlpâie fețele copiilor expediați de timp pe cerul străinătății.

Pentru singurătatea în care am lăsat-o să lunece, pentru depărtarea pe care trecerea anilor o fac tot mai mare, pentru dorul și jalea dincolo de care nu mai are dreptul să vadă decât grădina pârjolită a morții, cu fiecare an mai reală, mai prietenoasă, nu am cum să-mi recompensez mama, și nici nu cred că ar aștepta asta. Ea nu ar vrea decât să fie iarăși ca mai de demult, iarăși povara și chinul nesfârșit al acelor zile, singurul ei paradis. Numai că nu va mai fi niciodată așa. Dar nu am curajul să îi privesc fața străvezie, ochii storși, să-i iau mâna în palmele mele și să-i spun adevărul sacrileg. Simt că nu e voie ca el să fie rostit.

Pentru că n-a avut vreme niciodată să fie fericită, pentru că viața ei s-a scurs în direcția nevoilor noastre, pentru că acum e prea târziu să fie luat totul de la început și nu-i pot restitui nimic din ceea ce mi-a dat, începând cu viața mea, mă simt îndreptățit să-i cer lui Dumnezeu măcar o zi în care visele mamei să se împlinească, așa cum or fi ele. Nu cer o zi specială, nu cer o zi nesfârșită cum sunt cele ale lui Dumnezeu, ci o simplă zi omenească, atâta cât trebuie soarelui să răsară și să asfințească, să șteargă cu lumina lui lină negura de pe inima mamei mele.

Vali MUREȘAN