Epistole de la Muntele Athos (XXVIII)

Trustul GAZETA a lansat o punte de legătură între credincioșii din țară și monahii români de la Muntele Athos. Paginile ziarului găzduiesc, săptămânal, materiale realizate de părintele Alexandru, de la chilia “Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, aflată în zona Colciu. Condiția omului, nostalgia Edenului sau experierea plinătății vieții dumnezeiești sunt doar câteva din temele epistolelor lirice la care ne invită

să medităm unul dintre căutătorii contemporani ai luminii neînserate.

APROAPELUI PIERDUT

Cu ochii-nchiși să te strecori tăcut

Prin falduri boreale din inimă-aprinsă,

Spre veșnicia nimbului cu raza ninsă,

Stropit de lacrima aproapelui pierdut.

Popas să faci în visul de-un minut,

Cu chipu-ți luminat de-a mea iubire,

Chiar dacă zaci în marea adormire,

Mult îți doresc să-nvii iubitule pierdut.

Dorit-ai multe să le ai, și le-ai avut.

Aurul tot l-ai adunat din sipeții de piatră,

Topitu-l-a dogoarea flăcării din vatră,

Și-n munții de carate iubirea ți-ai pierdut.

Safire, diamante și topaze te-au durut,

Și carnea voluptatea ți-a străpuns-o,

Sclipirea din rubine retina ți-a împuns-o,

Iar tu, sărman iubit, vederea ai pierdut.

Mai multe vreau, mai multe, ai cerut :

Case și străzi, palate și orașe ai poftit,

Toate ale voastre eu le vreau, ai poruncit.

Și avutul lor ți-ai dăruit, dar cinstea ai pierdut.

Când omenia din tine a dispărut

Și-un gol adânc în piept ți s-a lăsat,

Strigăt de jale, din tine s-a surpat

Peste fărâma din sufletu-ți pierdut.

Amarul și durerea să simtă toți, ai vrut.

Cu sacii tăi de bani ai cumpărat războiul,

Și-ai zis: muriți de-acum, hrăniți noroiul.

Iar tu, de plânsul lor ai râs, avar pierdut.

Splendorile din lume, tu nu le-ai mai văzut,

Și-n ochiul tău orbit, doar neguri străluceau,

Suspine, vaiet și dureri te îndulceau,

Când inima-ți din piept s-a spart și s-a pierdut.

Împiedicat de-un ciot de spaimă,

ai căzut,

În tine o cruntă vijelie s-a pornit,

Tumult de aspre șoapte te-au hrănit,

Nălucile de-ndată mintea ți-au pierdut.

2

Și trista dramă a-mpietririi te-a cuprins,

În lanț de nestemate ai fost legat,

Narcis dintr-o oglindă te-a chemat,

Un gând de preamărire în tine

s-a aprins.

Te preumblai prin lume ager și distins,

Pășind în măreție și admirat,

Semeț, chiar de statui aplaudat,

Un mort fălos, cu focul vieții stins.

Un șiretlic imens prin tine s-a prelins ;

În lumea toată doar tu să fii-narmat

Cu oastea națiilor toate-nconjurat,

Biet comandant suprem de neînvins.

Vai, monstrul cuceririlor s-a-ntins

Peste drepții ce moarte-au adunat,

Înțelegând, ei nu s-au aplecat

În fața ta, sărmane împărat pretins.

Pe fiii tăi de azi cu aur i-ai atins,

Iar ei de-ndată cu bucurie au strigat :

Ce bine, ce bine că ne-a cumpărat,

Cei treizeci de arginți în laț ne-au prins!

Cu voia lor spre bogății au tins,

Dorit-au fiecare câte un mic regat,

Asemeni ție, viața pe moarte au

schimbat,

Cu glorii efemere în groapă i-ai împins.

Acolo neguri din adâncuri

s-au desprins,

Și de lumina ne-nserată v-ați depărtat,

Eterna bucurie cu jalea ați schimbat,

Din hora lor și sfinții v-au respins.

Peste ființa voastră funingine a nins,

De tot ce-i bun în om v-ați dezbrăcat,

Pârjol din focul veșnic v-a înconjurat,

Întruna mistuiți veți fi în jarul cel nestins.

Dacă aste vorbe în suflet te-au durut,

Și gânduri ți s-au răvășit,

Ia aminte și-ți schimbă voia negreșit,

O clipă ai ca să revii, străin pierdut.

Atunci din morți vei învia, frate iubit.

La Tatăl de te-ntorci, vei fi bine primit!

BUCURIA SPAIMEI

Tăișul spaimei iarăși se ascute

Peste spinările demult încovoiate,

Ca din tăceri scrâșnite să asmute,

Vifor de moarte s-azvârle din palate.

Gânduri neguroase tot mai jos plutesc,

Iar stau la pândă, ascunse prin unghere,

Suflete strivite-n patimi trupul putrezesc,

Dulceața mierii o prefac în fiere.

Fumuri se ridică din jăratecul mocnit,

Lumina zilei începe a se pierde,

Zâmbetul solar pe piscuri s-a oprit,

Nădejdea este acolo, în fir de iarbă verde.

Spelunca se umple de-a morții bucurie,

Călăii pe sub mese își ciocnesc pahare

Pline de minciuni perverse, a răului tărie,

Promise fericiri mințite-n gura mare.

Din limba despicată o șoaptă se prelinge ;

Ce-i adevărul ? Un cor de farisei va spune:

Munte de aur ce toate-n jur învinge,

Guverne le corupe, onoarea o apune.

Plăceri, putere și onoruri, toate-s ale tale,

Plătite nu cu muncă, cinste și sudoare,

Ci cu viața risipită-n bacanale,

Furt și dezmăț, ce încă nu te doare.

Cu sceptrul ce-ai primit, să-ți bați supușii

De nu ascultă glasul ce-i îndeamnă la păcat.

Cu aspre legi și cu armate toți suspușii

Sub grele gratii strivesc popoare ce se zbat.

Nedreapta spaimă de-nchisoare acum apasă.

Dar să-ți iubești aproapele, călăul ți-este frate,

Pentru el te roagă sub candela din casă,

Căci fericiți vor fi cei prigoniți pentru dreptate.

Sângele chemat de cnut va curăți păcatul

Și trupuri vor umple gura închisorilor,

Ca suflete-n cămpia Raiului să umple leatul,

C-a lor e Împărăția Cerurilor.