Evanghelici de la rroma

Într-un sat din judeţul Mureş, ţiganii au moştenit credinţa, biserica, obiceiurile şi casele saşilor emigraţi în Germania

Însoţeam câţiva prieteni din Belgia când am ajuns pentru prima oară acolo în toamna lui 2000. Întâia impresie mi s-a întipărit definitiv în minte. Cu toate că am crescut într-un cartier cu vecinătăţi ţigăneşti, doar acolo m-am simţit ca într-un film al lui Emir Kusturica. Am luat parte la un mic concert ad-hoc al unui excelent taraf de lăutari, pe care belgienii mei nu s-au sfiit să-l asezoneze cu bancnote lipite de frunţile muzicanţilor. Dar a fost mai mult decât atât. De aceea m-am întors la Uila după trei ani.

Drumul de la Reghin la Uila îţi lasă gura apă. Oamenii locului nu apucaseră să culeagă toate merele iar livezile de pe dealurile dimprejur te îmbiau ca nişte Eve tomnatice să opreşti şi să guşti. Chiar dacă în acea zonă mărul nu este un fruct oprit. Dimpotrivă. Satul se alungeşte pe o vale şi este înconjurat de păduri. Nu e de mirare că saşii au ales să se stabilească în această zonă în jurul anului 1220 când a început colonizarea. Şi nici că aceştia au putut trăi în bună convieţuire cu celelalte etnii care de-a lungul veacurilor s-au aşezat în zonă.

Ţigani evanghelici

Prin secolul XVII aici s-au aşezat ţiganii. E probabil ca aceştia să se fi creştinat direct în religia saşilor deja prezenţi în Veyla (denumirea săsească a localităţii). Astfel se explică şi faptul că acum toţi reprezentanţii acestei etnii sunt de religie evanghelică şi merg la biserică duminică de duminică. O biserică construită în 1795 în locul unei foste bisericuţe de lemn pe un deal care domină localitatea. Ciudat, turnul lăcaşului de cult, ridicat pe la 1830, se află la mai bine de 100 de metri de biserică, chiar în centrul localităţii. Bătrînii satului explică această anomalie prin faptul că transportul materialelor pe deal ar fi fost prea dificil. Mai mult, în concepţia saşilor, biserica trebuia să fie lângă cimitir şi nu în centrul satului. De aceea, turnul nu face corp comun cu biserica ci cu… Căminul Cultural. Ţiganii au asimilat credinţa dar şi obiceiurile germanilor şi au “moştenit” multe dintre casele lor atunci când aceştia au plecat. La fel ca şi biserica, acestea sunt însă bine întreţinute.

Uila – Mica Americă

Au fost zile şi ani frumoşi pentru cei din Uila. Directorul şcolii din localitate, profesorul Ioan Biriş, ne-a spus că într-un an din viile ce împrejmuiau satul s-au recoltat struguri din care s-au realizat 19 vagoane de vin. Erau vremuri prospere, în care prezenţa saşilor dădea prestanţă şi valoare aşezării. Acum au rămas mai mult amintirile. Saşii au emigrat aproape toţi în Germania, iar sărăcia îşi arată din ce în ce mai mult colţii. Din fericire, acest lucru nu îi determină pe oameni să îşi piardă demnitatea.  Numeroasa comunitate de origine roma din localitate nu reprezintă o problemă. Directorul şcolii pare foarte mulţumit de ţiganii satului: “Sunt manieraţi, nu fură, nu există conflicte interetnice.”

“Ar trebui să vedeţi cum merg la biserică în fiecare duminică, toţi îngrijiţi şi îmbrăcaţi la costum intră în biserică prin faţă, iar femeile pe lateral.”

Lăutari adevăraţi

Una dintre mândriile satului o reprezintă taraful de lăutari care a ajuns să fie cunoscut şi peste hotare. În primăvara anului trecut Christian şi Paul Paris, doi fraţi belgieni pasionaţi de muzica lăutărească au înregistrat un CD cu un concert improvizat al tarafului alcătuit din patru muzicieni. Barna, Gusti (ambii cântă la vioară), Sandor (contrabas) şi Herman (ţambal) i-au impresionat pe cei doi occidentali care îi vizitează de cel puţin douăori pe an. Nu de puţine ori belgienii au fost însoţiţi de prieteni care au fost şi ei impresionaţi de prestaţia celor patru.