Excepția și regula

Ne plac regulile solide. Ne place să știm pe ce mergem. Pe ce mizăm. Dacă-i albă, să nu fie neagră. Și nici invers. Principiul se aplică, desigur, celor care au încă tupeul de a practica jocul cinstit. Câți dintr-ăștia mai sunt și pe unde se găsesc ei, știți și dumneavoastră. Oricum, pe zi ce trece sunt tot mai puțini…

Dar, oricât de grozavă ar fi regula în care ne încredem, ea nu scapă fără excepții. Care, zice-se, o întăresc. Tocmai pentru că sunt doar excepții.

Ani de zile regula în magistratură a fost aia existentă doar pe la noi, cu sabia și cu capul plecat după modelul struțului. Și, culmea, știți ceva? Păi, tocmai capul bălăngănindu-se prin țărână în semn de totală supunere asezonată cu lingușeală este cel mai ușor de tăiat. Ba, chiar te invită să-i retezi. Și, după cum bine știți din pozele cărților de istorie, tot conducătorul cu sânge-n organe i-a executat, până la urmă, pe cei cu ștate de funcții în ale aplecării de cap, în ale pupincurismului și în ale trădării.

Încă din vremea în care era directorul Institutului Național de Magistratură, dl. Valeriu Stoica avea un fix binevenit. Oglindit explicit în discursurile sale. Începând cu 1993 și până în 2000, el a repetat: „Este vremea ca magistrații români să-și redescopere curajul!”. Trebuia doar ca aceia care aveau urechi de auzit să audă.

Dar, ca în orice sistem, inerția, teama, prigoana instrumentată de șefii slugarnici constituiau serioase bariere. Să nu cumva să credeți că ele sunt în prezent ridicate… Cu toate acestea, semnele de curaj au început să se arate. De amintit cei peste 1.500 de judecători din țară care în perioada 2001-2004 au dat în judecată Ministerul Justiției pentru a-și recupera drepturile de care erau cu nonșalanță păgubiți. De un minister ce-i considera (nu doar) naivi, de vreme ce și-a permis cu atâta ușurință să încalce legea. În fine, a venit vremea hotărârilor definitive și a executărilor silite. Ne aducem aminte de declarația d-lui Theodor Stolojan, făcută în contextul zbaterilor judecătorilor de

a-și recupera sumele de bani neacordate sau ilegal reținute, demersuri ce au creat bule de spume la gura ministerului: „Ce țară este aceea în care mai mult de jumătate dintre judecători sunt obligați să dea Ministerul în judecată pentru a-și vedea respectate drepturile??” Chiar, ce țară??

Și, nu putem, desigur, omite cel mai recent dintre semnele de curaj. Peste o sută de judecători din Moldova și-au luat inimile-n dinți și s-au apucat să scrie. Și să semneze. Un punct de vedere juridic. Al lor. Pe care l-au înaintat Curții Constituționale. Nu suntem obișnuiți cu curajul propriei opinii pentru că-i floare rară. De aceea ne zbatem în mediocritate, cea mai mare parte a timpului (nostru și al altora). Stând în locuri călduțe, rău mirositoare.

Ei, acești magistrați au ieșit din anonimatul lașității. După cum au făcut-o, de multe ori, colegii noștri din Cluj și din Mureș. După cum o face de ani buni de zile, într-o manieră vecină cu nebunia (ar zice unii), d-na Viorica Costiniu, președinta Asociației Magistraților din România. Merită respect. Pentru că habar

n-aveți cât riscă. Dacă unui judecător pupincurist îi este permis (de către cei

ce-l „controlează”) să facă tot soiul de greșeli, unora ca acelora de mai sus le sunt întoarse pe dos și virgulele din dosare! De fapt, ce mai întindem cuvântul, de vreme ce știm care a fost soarta colegului nostru din Vrancea după ce s-a întors de la Curtea Constituțională la instanța-mamă. Președintele-tată l-a luat la rost ca la ușa cortului personal. Cum că de ce și-a permis să facă una ca aia, cum că ce căuta la București, cum că, în fine, cum să suporte o asemenea rușine tocmai plaiurile moldovene. Recunoscute pentru faza cu capul plecat. Și cu executări prompte de comenzi, livrate calde, cu cătușe în loc de covrigi, la preșul clientului. A se vedea oamenii organului de luare la trântă (până la genunchiul broaștei) cu corupția (majoritatea dintre cei pe care am avut neplăcerea să-i cunosc provenind din această provincie istorică).

Până una-alta, președintele certător a rămas cu textele sale, iar magistrații curajoși cu aprecierea noastră (care, ce-i drept, nu le prea servește de cald în locuri arctice…). Dar, pe deasupra, cu aprecierea publică a ministrului Justiției, d-na Monica Macovei. Și nu numai.

Așa că, în ciuda eforturilor disperate ale unora care-și arborează-n suflete doar flamura roșie, există un drum bun. Cu urme de pași pe el.

de Andreea CIUCA