Castelul din Ernei și aventurile baronului Balintitt

În ce a mai rămas din castelul Balintitt din Ernei, funcționează astăzi o grădiniță și o parte a școlii generale. Aspectul clădirii este cel al unei arhitecturi neobaroce, combinate în mod netrebnic cu o cârpăceală comunistă: țeavă groasă de gaz ce îmbracă fațada ca într-o chingă de fier, ferestre „noi” de bloc, grunduite la culoarea țevii de gaz, trepte din piatră masivă înlocuite de trepte de ciment sclivisit și în curte wc-uri țărănești, ca pe vremea întemeitorilor comunei.

Într-o conferință de presă legată de starea castelelor mureșene, fostul ministru al Dezvoltării Lucrărilor Publice și Locuințelor, Lászlo Borbely, le compara pe acestea cu celebrele castele de pe valea Loarei. O comparație cât se poate de cinică, ținând cont de faptul că, pe când castelele de pe malul mărețului fluviu strălucesc mai abitir ca atunci când erau abia clădite, castelele de pe valea umilului Mureș sunt mai degrabă niște dărăpănături amărâte, ce nu au nicio legătură cu noblețea pe care ar trebui să o emane un astfel de edificiu. Niște caricaturi în moloz a unor castele franțuzești am putea spune, parafrazând un mare scriitor român.

Este și cazul castelului Balintitt din Ernei. Clădit pe la începutul anilor 1800 de către o familie de baroni transilvăneni și naționalizat imediat după cel de-al doilea război mondial, din acesta a rămas mai mult amintirea.

Uite baronul, nu e baronul

Ultimul proprietar al edificiului, baronul Titkaroly Balintitt, avea doar 32 de ani când i-a fost confiscată averea. Acum are 92 de ani și după aproape 60 de ani de pribegie și 20 de la revoluție, încă se mai judecă pentru rămășițele ce i se cuvin. Contesa Anika Bethlen, cea care îi reprezintă interesele în România, arată cu degetul spre primărie:

“La început, primarul localității mi s-a părut chiar binevoitor și dornic să ne ajute. După ceva timp însă, nu știu de ce s-a răzgândit, și a început să ne tot bage bețe în roate. A încercat chiar să ni-i pună în cap pe părinții copiilor de la grădiniță, doar doar ne-or îndupleca să le lăsăm lor clădirea.“

„Greșit“, o contrazice Janos Ferenc, primarul comunei. „Noi am fi vrut să-i ajutăm, numai că s-a opus Consiliul Județean, pe motiv că domnul Balintitt nu poate demonstra cu acte că el este proprietarul castelului. Dânsul nu mai posedă niciun act care să ateste vechea cetățenie. Deocamdată el este doar cetățean american, iar o retrocedare se face pe baza documentelor, nu a vorbelor.“

Viitorul nu sună bine

Până una alta, în timp ce treburile mai mult se încurcă decât să se descurce, castelul se dărâmă puțin, câte puțin. În incinta lui mai funcționează doar două clase gimnaziale și grădinița.

„Starea clădirii e foarte proastă. Pereții sunt plini de igrasie, iar tavanul se dărâmă peste noi. Din această cauză, funcționăm în semi-legalitate, în sensul că avem aviz de funcționare doar pe clădirea cea nouă, nu și pe cea a castelului. Problema cea mare este că nu putem investi absolut nimic în întreținerea clădirii, până nu se clarifică situația juridică a acesteia“, se plânge Gabriella Kali, directoarea școlii.

„Chiar dacă s-ar limpezi situația imobilului în favoarea noastră, tot n-ar avea nici un rost investițiile de întreținere“, e de părere Janos Ferenc. „La cât e de degradată clădirea, e nevoie de o renovare din temelii. Aceasta implică o investiție extraordinară pe care primăria nu și-o poate permite“.

Așa se face că viitorul edificiului nu sună deloc bine. Chiar și o clădire nouă, dacă nu este întreținută, în câțiva ani ajunge într-o stare deplorabilă. Conacul, este deja într-o asemenea stare și îl așteaptă încă mulți ani de procese și incertitudine.

Bătrânul baron mai speră că într-o zi își va recăpăta proprietatea. „E o chestiune mai mult sentimentală. De clădire se va bucura până la urmă tot comuna. Cel mai probabil, vom înființa acolo un centru cultural“ a precizat Aniko Bethlen.

Aventurile baronului,

demne de scenariul unui film

Deși în condițiile actuale pare greu de crezut, domeniul a avut și el odată vremurile lui de glorie. Bătrânii spun că doar curtea conacului se întindea pe mai bine de jumătate din actualul sat. Clădirea, deși impunătoare, nu impresiona prin lux sau extravaganță, în schimb parcul era de o frumusețe copleșitoare. Gidufalvi Ilona a lucrat la castel ca bucătăreasă până în ultima clipă. Amintindu-și de acele vremuri, se emoționează brusc.

„Tare bine am mai dus-o la castel. Munca nu era deloc grea, iar stăpânii mă considerau mai mult ca pe un membru din familie, decât ca pe o slugă. Cu baroneasa mă înțelegeam de minune și domnul Balintitt râdea de noi. Zicea că ar fi bine să ne mutăm împreună, pentru că suntem ca două surori.“

Ca și înaintașii săi, Titkaroly a urmat tot o carieră militară. Era ofițer și mai tot timpul era plecat în Ungaria. Așa se explică și determinarea cu care l-au vânat autoritățile române după război. În noaptea de 3 spre 4 martie 1949, întreaga avere i-a fost confiscată. Întâmplarea face ca exact în acea noapte, fiind plecat, urma să ajungă înapoi la Ernei.

„M-am speriat foarte tare, pentru că întreaga curte era plină de jandarmi, veniți să-l aresteze. Pe ascuns i-am trimis vorbă la Târgu Mureș, să nu cumva să vină la moșie că e prăpăd. După vreo două zile, a venit tot pe ascuns un trimis de-al lui cu rugămintea să-i iau carnețelul secret, în care-și avea notați toți datornicii și să merg, la fiecare din ei, să recuperez banii. Numai că niciunul din aceștia nu mi-au dat nici un sfanț și bietul Titkaroly, împreună cu soția lui, au fugit în Ungaria doar cu hainele de pe ei.“

Dar aventurile baronului nu s-au terminat aici. Ajuns în Ungaria, a fost arestat și condamnat la doi ani de închisoare. În timp ce el își ispășea pedeapsa, nevasta lui, îl părăsea pentru …directorul închisorii. Chiar dacă a rămas singur și fără nimic, nobilul Balintitt a găsit totuși puterea să înfrunte destinul, care parcă se încăpățâna să-i stea împotrivă. S-a recăsătorit cu o contesă mai tânără decât el cu 20 de ani, și împreună au fugit în America. Aici, și-a găsit o a doua patrie și a început o nouă viață. A învățat pe brânci și cu multă ambiție a ajuns să lucreze ca economist în New York. În urmă cu opt ani, neșansa părea că l-a ajuns iarăși din urmă și pe tărâm american. Pe 11 septembrie 2001, două avioane de linie, deturnate de teroriști, loveau din plin turnurile World Trade Center. Într-unul din turnuri, la etajul 80, își avea el biroul. Numai că de data aceasta norocul i-a surâs. În ziua aceea, într-un mod cu totul întâmplător, nu se afla la birou…

Allain CUCU

Istoria familiei

Balintitt în Ernei

Localitatea Ernei este atestată documentar din anul 1334, dar istoria comunei a căpătat culoare abia din secolul al XVI-lea, când aici s-a mutat din Teiuș, familia Balint. Se spune că numele Balint a fost schimbat în cel actual, când Balint Jozsef a primit rangul de baron din partea regelui, pentru acte de bravură din timpul războiului. Pe când armata ungară era atacată de ruși, căpitanul Balint a ieșit în fruntea ostașilor ca să-i însuflețească, iar soldații au prins curaj, strigând: ”Balint itt!” (n.r. „E Balint aici! Au sosit ajutoare, e Balint aici!”). Din contopirea celor două cuvinte, s-a format numele de familie, care așa a și rămas.

Familia Balintitt a început construcția castelului la începutul anilor 1800, dar pe parcursul secolului 19 acesta a cunoscut mai multe schimbări de stil. Cu toate că edificiul nu era foarte mare, deoarece baronii nu erau niște oameni pompoși și adepți ai luxului, construcția era una masivă. Castelanii nu aveau o viață socială prea sclipitoare, poate și din cauza deselor călătorii în străinătate, voiaje în care au cunoscut mulți scriitori străini. De aici se trăgea și pasiunea baronului Jozsef Balintitt pentru cărți și pentru scris. Locul favorit și cel mai bine păzit din castel al nobilului era biblioteca sa. Pentru că adăpostea multe cărți în limba engleză, franceză și germană, pe care baronul le traducea în maghiară, cât și propriile scrieri și scrisorile umanistului Kovacsoczi Farkas, biblioteca avea o valoare sentimentală inestimabilă pentru el. După cel de-al doilea război mondial, cărțile s-au împrăștiat, majoritatea fiind pierdute pentru totdeauna.

Filantropul Jozsef Balintitt

În 1915, apăreau cărțile scrise de Jozsef Balintitt. Pe lângă propriile scrieri, baronul mai și traducea multe cărți ale unor scriitori străini. Tot ce câștiga în acest fel, era donat Crucii Roșii, fundație pe care o și conducea după primul război mondial. Pe lângă asta, nobilul era foarte omenos cu toată lumea, își trata servitorii cu respect și boteza copiii tuturor cunoștințelor sale.

Decăderea

Rangul social și averea au oferit familiei Balintitt o viață lipsită de griji. Totul s-a schimbat în urma ultimului război. Dacă schimbarea regimului și reforma agrară le-au luat toate terenurile agricole, sfârșitul războiului a însemnat și pierderea castelului. După naționalizare ultimul membru al familiei a fost silit să părăsească castelul, care ulterior a fost transformat în școală. Schimbările fațadei, a intrării, și a ferestrelor au făcut construcția să pară sărăcăcioasă, luându-i aspectul de castel. Pe vremuri frumos și îngrijit, parcul din față a devenit parc comunitar, unde o vreme a funcționat un birt sătesc.