“Cornel Popescu și cu nevastă-sa au determinat involuția teatrului”

Interviu cu un fost director al Teatrului Național mureșean…

Cunoscutul actor Vlad Rădescu s-a născut în 18 noiembrie 1952 la București. Liceul l-a făcut la “Cantemir” și “Caragiale”, absolvind în 1971. După ce a terminat facultatea de teatru de la București, în 1975, a ales să vină la Târgu Mureș, unde a rămas până în 1994. De menționat este faptul că în ultimii patru ani a fost director al Teatrului Național. A revenit apoi la București unde, între 1996-2000 a condus Teatrul Notara. Din 2000 și până în prezent este director la Centrul Cultural European. Pe lângă teatru, Vlad Rădescu s-a remarcat în filme, în organizarea de evenimente culturale, în învățământ (este conf. la Universitatea Spiru Haret) sau în publicitate. Și dacă cineva credea că e destul, atunci să mai adăugăm și rolul lui într-o telenovelă românească ce se difuzează în prezent.

Am ajuns la Centrul Cultural European (o clădire destul de bine ascunsă), cu o mică întârziere, din cauza traficului infernal din București, însă Vlad Rădescu s-a dovedit a fi destul de înțelegător. Am urcat în micuțul său birou și, după ce și-a terminat treburile mărunte pe care le mai avea de făcut, vreme în care l-am pozat am început dialogul.

Rep: Domnule Vlad Rădescu, ați absolvit Facultatea de Teatru de la București, ce va determinat să veniți la Târgu Mureș?

Vlad Rădescu: E… Păi așa erau regulile vremii. Eram obligați prin repartiție, iar eu am onorat-o. Bine, eram obligați, dar puteam alege locul unde ne ducem, iar eu am ales Târgu Mureș.

Rep: De ce?

Vlad Rădescu: Am fost încântat la vremea aceea de oraș, de oamenii pe care-i cunoscusem până atunci acolo, de teatru, care era o clădire pentru acei ani, cu totul specială. Era nou, complet nou. Eu a venit în ’75, iar teatrul a fost inaugurat în ’73… dacă nu mă înșel. Iar eu îl și văzusem în ’73, când am avut o premieră de film organizată la Târgu Mureș, iar orașul m-a impresionat. Și nu-mi pare rău nici astăzi că l-am ales. Am stat aproape 20 de ani.

Rep: Unul dintre actorii pe care i-ați promovat, și care ulterior a făcut parte din conducerea teatrului, a spus că perioada în care ați condus Teatrul Național a fost cea mai prolifică. De ce ați ales să vă întoarceți la București tocmai în acele momente?

Vlad Rădescu: Dacă el așa a spus, înseamnă că așa o fi fost…Eu nu am ales să plec, am plecat deoarece, dacă nu sună prea pretențios, proiectul meu managerial, ceea ce era mai greu să conturez atunci, nu corespundea cu aspirațiile, sau mai bine zis cu lipsa de aspirații a unei părți din trupa aceea. Și atunci, am zis că în loc să declanșez tensiuni și o stare de disconfort, care în nici un caz nu priește creației artistice, în general, și teatrale, în special, mai bine revin în București. Am primit o invitație la vremea aceea să revin la Teatrul Mic în București, cu un proiect important, și m-am întors.

Rep: La vremea plecării dumneavoastră s-a iscat un scandal. Care este adevărul?

Vlad Rădescu: Nici măcar nu eram director general, eram un director adjunct…

Rep: Ați făcut parte totuși din conducere și multă lume v-a “arătat cu degetul”…

Vlad Rădescu: Da… Am fost acuzat până și de faptul că am cumpărat niște reflectoare care… Îmi vine să râd și acum de un onorabil coleg… Niște reflectoare care făceau rău actorilor pe care-i luminau.

(Râde)

Printre acei actori mă număram și eu. Nu… acestea sunt tipice celor resentimentali și mediocrităților care se coalizează foarte ușor. Unii nu au suportat succesul, aș putea spune, iar pe alții i-a deranjat succesul celorlalți. Cam așa se întâmplă și, din păcate, iată că aceeași schemă o regăsim în multe alte teatre. Când trupa, sau parte din trupă, dorește să schimbe directorul, legislația nu-l apără, el devine foarte vulnerabil, iar atunci e bine să renunțe.

“Interveneau cu duritate”

Rep: Au fost unele persoane care au spus că ați condus cu înfumurare și aroganță. Este adevărat, sau…

Vlad Rădescu: Nu știu. Sunt interpretări personale. Cred că nici nu merită să ne oprim asupra lor, importante sunt rezultatele artistice. Teatrul a trăit atunci. Ambele secții au reușit să aibă două, dacă nu chiar trei stagiuni, cu totul și cu totul deosebite, onorate cu premii, cu nominalizări, cu invitații la festivale și turnee în străinătate, care disting acea perioadă ca fiind o una cu totul deosebită în istoria post-decembristă a Teatrului Național din Târgu Mureș, care, din păcate, de atunci nu a făcut decât să adune mediocritate. Nici măcar aurită. Despre asta este vorba.

Rep: Ce credeți că a avut cu dumneavoastră Cornel Popescu?

Vlad Rădescu: Cornel Popescu și cu nevastă-sa, fosta secretară de partid a teatrului pentru o lungă perioadă de timp, au determinat involuția teatrului. Altfel, actor onorabil. Dar nu vorbesc de ei ca actori. Nici nu-mi permit să fac așa ceva. Dar ca director, sau ca observator a ceea ce se întâmplă, din păcate, după 20 de ani pot să spun că au contriuit din plin la involuția și la lipsa de strălucire a producțiilor teatrului din Târgu Mureș. S-au văzut, dintr-odată, incapabili să mai determine distribuțiile asupra cărora interveneau cu duritate și fără criterii, iar ceea ce am încercat să impun a fost prezența unor colaboratori valoroși, a unor regizori importanți, a unor proiecte adresate comunității. Dacă ar fi să ne amintim numai de trupa pe butoaie, unul dintre proiectele cele mai interesante ale peisajului teatral din ultimii 15 ani, congratulat cu premii, cu turnee în toată țara, cu prezență la toate festivalurile, cu nominalizări, proiect rejectat de dânșii. Nu participau la el. La tot ceea ce nu participa această familie Popescu, trebuiau să respingă, să distrugă. Este unul dintre semnatarii acelui memoriu la Ministerul Culturii, în care se spunea că proiectoarele pe care le-am cumpărat, (erau proiectoare de generație nouă, dar care se vehiculau peste tot în lume și de care acum toate teatrele sunt pline), făceau rău actorilor

(Râde)

Dar din păcate nici nu contează vendeta lor personală. Cornel Popescu a fost directorul Teatrului Național din Târgu Mureș șase luni de zile. În acele șase luni de zile a reușit să monteze o piesă a unui copil de-al lui. E o mare realizare. Copilul nu are nici o vină, se pare că e talentat. Dar dacă ar fi fost într-adevăr talentat ar mai fi montat probabil și în alte teatre. Până atunci și de atunci (și au trecut 10 ani) nu s-au mai montat spectacole ale acelui tânăr.

Festivalurile internaționale pe care le-am organizat acolo, pentru vremurile acelea, au fost inovații în România. Parteneriatele pe care le-am avut cu trupe străine, cu instituții similare… Nu am fost o conducere care am devalizat teatrul. Noi am reușit să aducem bani din Europa. Am fost primul teatru din România care a reușit să acceseze bani comunitari, și vorbim de anii ’93, și pe care, din cauza unora ca domnul Popescu nu am reușit să-i folosim efectiv. Dar am fost și am câștigat licitația pentru acei bani. Și datorită delațiuniilor pe care le făcea la toate organele… Inclusiv, țin minte că atunci se înfințase secția aia cu… crimă organizată. Până și acolo am fost declarat.

(Râde)

E chiar rizibil, cădem în derizoriu. Discuția noastră cred că ar trebui să aibă alt obiectiv.

“Am avut niște frâne”

Rep: Ați revenit la București după ani buni petrecuți la Târgu Mureș. Care a fost publicul care a rămas mai aproape de sufletul dumneavoastră?

Vlad Rădescu: Este greu de comentat. Teatru din Târgu Mureș nu a avut niciodată, din păcate, trebuie spus asta, nu a avut un public constant și consecvent în dragostea față de teatru, cu excepțiile care ar trebui să atenueze o asemenea afirmație. Dragostea de teatru înseamnă devenirea unui om. Ea nu se afirmă verbal, ci se dezvoltă treptat, o dată cu personalitatea fiecăruia. Teatrul în sine este cel care are datoria față de el însuși să cultive această dragoste. Asta este și ceea ce am încercat să facem acolo: spectacol pentru copii, într-o vreme în care teatrele se sufocau, vorbesc de toate teatrele din țară. Într-o vreme în care se scoteau puține premiere, noi am scos un număr record, am ieșit cu teatru în stradă chiar pe locul acela unde au avut loc tristele evenimente de la 15 martie, tocmai ca o dovadă că în orașul acela se poate crea, se poate trăi, se poate conviețui. Lucru care-i deranja inclusiv pe unii dintre detractorii noștrii, cunoscuți, de altfel, pentru opțiunile lor, mai degrabă extremiste, naționalist extremiste. Ne consideram deja în Europa, iar această opțiune tolerantă deranja în ambele părți în teatrul din Târgu Mureș. De altfel, a fost exemplară uniunea reprezentanților, simpatizanților celor două forțe, hai să nu le spunem politice, dar naționalist extremiste, care s-au unit să ne dea jos și care după aceea au bătut palma între ei și au condus teatrul liniștit. Cornel Popescu este unul dintre cei care spunea “de ce avem afișe comune cu secția maghiară?” Acesta este domnul Popescu.

Rep: Nu mi-ați răspuns la întrebare…

Vlad Rădescu: Da, mi-am adus aminte așa încet încet…

(Tăcere)

Rep: Să înțeleg că cel din București?

Vlad Rădescu: Nu aș putea spune. E cu totul alt public. Intrăm în cu totul altă temă. Bucureștiul este singurul loc din România unde putem vorbi despre o piață de teatru. Târgu Mureșul avea niște atuuri: școala de teatru cu două secții, Teatru de Păpuși cu două secții, Teatrul Național cu două secții. Practic, existau șase trupe de teatru, care raporate la un număr mic de locuitori… erau prea multe. Dar intrăm într-o analiză de tip managerial și atunci e greu să vorbim de public.

Secția maghiară avea, în schimb, un public. După ’90 au început să și-l piardă. Poate nu au avut un director, sau un directorat… Apetitul lor cultural este mai mare. Are și conotația conservării culturi minoritare. Era firesc și demn de aplaudat. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că populația română este mai recent urbanizată, iar teatrul este prin excelență o artă urbană și cred că și asta a făcut ca procesul de coagulare să fie încetinit. Eu personal am fost iubit și am iubit fiecare spectator. Am suferit atunci când sala nu a fost plină, atât ca actor cât și ca director. Dar am considerat că și dacă un singur spectator este în sală trebuie să-l onorăm și să jucăm pentru el.

Rep: Ați făcut vreodată politică?

Vlad Rădescu: Nu, nu am făcut, dar opțiunile mele, sau simpatiile, au fost întotdeauna evidente.

Rep: Sunteți nepotul șefului ultimului guvern de dinainte de regimul comunist, ați avut de suferit din această cauză în regimul ceaușist?

Vlad Rădescu: Nu aș putea spune în mod special. Am avut niște frâne, dar nu în cariera de actor…Nu am suferit în mod evident. Am încercat să fac, la un moment, dat a doua facultate și nu am fost admis, cu toate că cei cu care cocuram aveau toate datele de a ieși pe locul doi. Erau membri de partid, însă. La fel am încercat să intru în învățământ și nu am fost lăsat, iar pentru asta am fost nevoit să fac compromisul de a intra în PCR, în ’88, și cu toate acestea nu am fost lăsat, deși acolo am concurat de unul singur și am fost pe locul doi.

Rep: Ați avut parte de cenzură până acum?

Vlad Rădescu: Înainte de ’89 am asistat la destule momente de cenzură explicită și în zona cinematografică și în zona teatrală.

Rep: Câteva exemple clare…

Vlad Rădescu: Sunt, dar nu cred că își au locul într-un interviu. Au fost destule. Era o secevnță în Ciprian Porumbescu în anii ’72… Un partener de-al meu spunea “în țara asta toată lumea fură” și nu le-a convenit celor de la comisiile de vizionare și au schimbat în, mie mi se pare mult mai subversivă, “în țara asta sunt unii care fură” Există multe, asta mi-am amintit-o ca fiind de haz.

După ’89, exceptând o intervenție în București, unde lucram la un moment dat la Notara, primarul de atunci, Lis, care, de fapt, nu era o cenzură, dar era o imixtiune a autorități locale în evaluare unui spectacol. Spunea “păi cum, eu vă dau bani, iar voi criticați primăria?” Dar nu era vorba de primăria lui, era vorba de primăria unui oraș mic din Moldova, undeva tot la începutul secolului… trecut. El s-a simțit vizat, cred că nu întâmplător. Dar în rest nu cred că se poate vorbi de cenzură. Ce cred că poate să funcționeze în ziua de azi este cenzura economică, cu aleatoriul criteriilor de evaluare. Acestea cenzurează, din păcate, instituțiile de spectacol.

“Noi ne facem meseria”

Rep: Ați jucat în piese de teatru, ați fost director de teatru, iar acum jucați într-o telenovelă. Nu este un pas înapoi?

Vlad Rădescu: Nu, deloc. Din contră, de ce ar fi?

Rep: Lumea nu percepe telenovela ca pe un act de cultură comparabil cu teatrul.

Vlad Rădescu: Sigur, noi discutăm de teatrul de artă și nu al artei comerciale, care există în toată lumea cu suficientă strălucire. Se poate spune că telenovela este un produs comercial, dar cu toate acestea telenovele se fac peste tot fără jenă și fără complexe. Noi ne facem meseria ca actori. Produsul are un format specific. Se vinde în anumite condiții și trebuie să aibă anumite atribute. Telenovela la care particip este unul dintre cele mai bune produse ale cinematografiei românești din perioada ultimilor 15 ani, distribuția este strălucitoare, audiența remarcabilă (lider de audiență de luni de zile pe segmentul său). Nu văd de ce ar fi. Eu am jucat și în reclame, așa cum o bună parte din colegii mei fac asta.

Rep: Care este cel mai mare regret al dumneavoastră?

Vlad Rădescu: Că 1989 nu a venit mai repede. Unul dintre cele mai mari regrete, dar e un fapt consumat. Celălalt ar fi că ziua, luna săptămâna, anul, poate viața sunt prea scurte.

Întrebări Fulger

1. Teatru sau film?

Teatru în primul rând.

2. Simplu actor sau director de teatru?

Director de teatru nu am dorit niciodată să fiu și nici nu doresc în continuare. A fost o întâmplare și se pare că au fost niște calități ale mele…

3. Târgu Mureș sau București?

Aș relua Târgu Mureșul, dacă ar fi după sufletul meu.

4. O carte bună sau o piesă de teatru bună?

Nu pot distinge. Dacă sunt bune amândouă…

5. La muncă sau în mijlocul familiei?

Se pare că ultimii 15 ani au decis în locul meu, mai degrabă la muncă.