Actorul Cavaler sau despre arta de a muri

Ar cam trebui sa ne grabim la întâlnirea cu cei pe care îi admiram, cu oamenii de arta si de spirit si operele lor, sa nu ne refuzam nici bucuriile, nici interogatiile pe care acestia ni le pricinuiesc, pentru ca, iata, timpul este nemilos. Ar cam trebui sa (re)învatam si a ne bucura de prezenta celuilalt de lânga noi, de acei oameni semnificativi din viata noastra, pentru ca, oricât n-am vrea sa credem, chiar si noi însine suntem muritori.

În 8 iunie 2007 actorul Adrian Pintea se nastea în vesnicie. Tânara lui soata îl tinea de mâna, ca o moasa pe femeia care sta sa nasca, ajutându-l în travaliul de a trece dincolo. În chinurile facerii si ale desfacerii de lume se pare ca suntem deopotriva vulnerabili si puternici, singuri si sustinuti de mâini vazute si nevazute.

Desi ati fi tentati sa-mi reprosati ca aceasta nu (mai) e o stire, ma grabesc sa va reamintesc ca în viata noastra exista dimensiuni care nu stau sub tirania imediatului. Evenimentul (caci eveniment este prin excelenta si nasterea si moartea fiecarei persoane) era relatat atunci, dincolo de febrilitatea mediatica binecunoscuta, cu o unda calda de solemnitate si noblete. Într-un ceremonial funebru oficiat dupa ritualul Ordinului Cavalerilor Templieri, cu sabia si caii sai dragi, cu prieteni alesi si oameni obisnuiti care l-au iubit, Adrian Pintea îsi facea iesirea din scena, demn si mândru pâna la capat, cum spuneau ai sai.

Despre Adrian Pintea-omul nu stiusem prea mult. (Nu am curiozitati bârfitoare legate de viata privata a cuiva, celebritate ori nu, pentru ca banuiesc ca lumea interioara, cu adâncimile si reflexele ei tulburatoare, cu greu poate fi surprinsa în câteva vorbe. Numai când gasesc exercitii autobiografice ale celor pe care îi admir, intru cu solemnitate si grija pe usile lasate astfel deschise.)

Pe Actor mi-l amintesc înca din adolescenta, mi-l amintesc nu doar în multitudinea de roluri memorabil întruchipate într-o filmografie de aur, ci mai ales ca prezenta. În fiecare ipostaza era fascinant, magnetic. Intensitatea privirii sale ce trada o interioritate puternic locuita, patina de melancolie si timbrul inconfundabil al vocii calde, învaluitoare, cu unduitoare inflexiuni ardelenesti, confereau o tensiune extraordinara întâlnirii noastre, ca spectatori, cu fiecare din personajele sale. Pe scena si în viata, Adrian Pintea era un maestru al relationarii cu ceilalti. O spun prietenii, o spun actorii care au jucat cu el, o recunoastem si noi ca spectatori, destinatarii privilegiati ai charismei sale actoricesti. În Padureanca, de pilda, protagonista -frumoasa taranca înalta si balana, cu privirea de un azuriu naucitor, întruchipata de Manuela Harabor, o novice pe atunci într-ale actoriei – si-l aminteste pe maestrul Pintea destainuindu-i o tehnica de aur în arta lor: cum sa taca adânc. Cum sa-si lase privirea sa vorbeasca, mai profund si misterios decât ar face-o cuvintele. Centrul de greutate al acelui film, tot secretul si farmecul stau, de fapt, în tensiunea acelei relatii, în energia harica pe care Adrian Pintea o radia catre partenera sa.

Regret ca nu l-am vazut pe viu, în Hamlet. Ce-mi era sa fi mers pâna la Teatrul din Bucuresti sau din Craiova? Asemenea ocazii nu trebuie ratate.

Într-o astfel de reprezentatie, în 1997 la Teatrul National din Craiova, pierzându-si vocea înainte de spectacol, Adrian Pintea are întâlnirea providentiala cu Lavinia Tatomir, fiica medicului teatrului, o adolescenta cu puteri paranormale care îl vindeca pentru moment. A fost primul semn, îsi aminteste Lavinia, când se recunosc ca suflete-pereche. Îsi cultiva apoi o lunga prietenie calda si respectuoasa, pâna când, de Craciun, în 2000, când tânara împlinea 20 de ani, se casatoresc într-o nunta maiestuos hamletiana. În ciuda diferentei neobisnuite de vârsta, el copil-carunt, ea înteleapta vindecatoare-copila, cei doi îsi sunt frate si sora, mama si tata, prieteni si iubiti. Desi medicii o avertizasera pe Lavinia ca fragilizarea fizica tot mai accentuata a lui Adrian ar fi putut-o transforma în nici trei luni într-o vaduva prematura, ei traiesc împreuna înca 7 ani fastuosi. Adrian începuse o viata noua alaturi de sotia sa terapeut, cu care, încet si temeinic încerca reconstructia propriului sau corp, vulnerabilizat poate, si de lunga boemie în care îsi ascunsese pâna atunci nevoia si teama de singuratate. Apropiatii lor erau marcati de dragostea nemaivazuta, de poveste dintre cei doi. Desi în ultimul timp actorul era scump la vedere, fara o mediatizare puternica, proiectele sale profesionale, film, teatru, regie, profesorat, se derulau cu intensitate artistica si cu elevatie. Facea un rol magistral nu numai în Becket, la teatrul Bulandra, personaj de care se simtea legat prin valorile de “cavalerism, onoare, onestitate, iubire si credinta în Dumnezeu”, dar juca savuros si comedie, reusind prin Barrymore sa-si demonteze imaginea de artist mult prea serios, prea hamletian, prea demonic, dupa cum recunostea într-un interviu actorul. Îsi dorea sa îmbatrâneasca frumos, constient ca lumea interioara ti se citeste pe chip pâna la capat.

Iar capatul de drum l-a (pe)trecut cu Lavinia, într-o împreunare a mâinilor lor corporale si spirituale. Dupa vise si premonitii, dupa salasluiri în aura corpului sau, simtind ca trupul sau fizic se chinuieste, Lavinia marturisea ca nu s-a mai opus vointei divine, l-a ajutat sa se desprinda, sa treaca dincolo, sa se transforme într-un spirit tandru. O lectie inefabila despre arta: arta de a trai, care înseamna arta de a iubi si arta de a muri. Ce proiect existential poate fi mai important decât acesta?