Termenul de gratie

Grea este cursa înspre victorie. Vădit încurcată. Mai ales atunci când, prin manevre ticluite, adversarul îti răpeste orice sansă de a învinge. Încă de la început. Sau încă înainte de a te înscrie în cursă. Dar, cu atât mai aromată devine gloria. Totul este ca izul de învingător să nu îmbete. Fostii concurenti ori deodată înmultitii suporteri.
După o constantă si planificată apăsare a cutitului (de către altii) pentru a-i asigura ajungerea la os (desigur, la al nostru), dorinta de a ne vedea rănile degrabă tămăduite este firească. Dorinta de a vedea că lucrurile încep să se orienteze spre drumul cel bun este legitimă. Dorinta de a ne convinge că, în sfârsit, n-am ales gresit (după 15 ani de încălzit si apăsat stampile) ne dă ghes.
Într-un astfel de context, asteptările noastre sunt mari. Dramatic de mari. Tot ce înainte era doar vorbă, într-o continuă învolburare de cuvinte, vrem să putem admira ca faptă. Vrem să putem savura faptele si consecintele lor linistiti, în fotoliul preferat, după o solicitantă zi de muncă. Adică, ne-am săturat de povesti, chiar spuse cu intonatie europeană.
Asistăm, pentru început, la miscarea de deschidere a partidei ce are ca miză justitia. Cuceritoare miză. Observăm, pentru că este cât se poate de evidentă, frenezia ce i-a cuprins pe unii dintre magistratii nostri. De la judet până la centru. Procurori ce într-o miscare browniană se apucă de cercetat dosarele uitate în ultimii 4 ani, presedinti de instante ce mai întâi se consolează cu textul „eu pot fi omul oricărei puteri”, iar apoi trec la fapte asortate unui astfel de gând, magistrati care simt vânticelul democratiei si încearcă să se autopropulseze cât mai sus, indivizi ce au stat umilitor de cuminti, iar acum îsi fac din asta un titlu de profesională glorie, notorii prim-procurori ce se agată cu toti muschii de scaunul fără de care nu se pot defini ca fiinte, în speranta că tornada schimbărilor îi va ocoli etc.
Iar legea, astfel cum a fost modificată de oamenii ultimei guvernări la final de mandat, îi păstrează rumeni în obraji, grasi, sănătosi, pe toti sefii, indiferent cât de vădit serviabili au fost la prepararea meniului comandat de fosta putere. Initiativa publică, pe cât de legitimă, pe atât de necesară, prin care se cere demisia capilor PNA, pentru atasamentul lor excesiv fată de executiv, si pentru manifestările efective ale acestui sentiment de neprihănită iubire, îmi lasă un gust amar. Pentru că, bine stiindu-i pe acesti sefi (ideea este valabilă si pentru anume presedinti de instante aflati în aceeasi, cunoscută, situatie, si pentru unii dintre prim-procurori) n-au intentii de demisie prea curând. Si, chiar asa, de ce naiba să demisioneze când se pot adapta din trapul calului la noile cerinte? Înainte nu trebuiau cercetate lucrurile sensibile pentru putere, nu se cercetau. Acum, se cere declansarea ori accelerarea procedurilor care au trenat, asa să fie ! Măcar pentru capacitatea lor de adaptare si tot ar merita 10 cu *…
Asa fiind, orice actiune de curătare a justitiei rezumată la mizeria de suprafată este sortită esecului. Nu poti face justitie cu astfel de oameni. Si, vorba aceea: frica păzeste pepenii. Acesti indivizi sunt atât de versati încât dacă vor avea ocazia să simtă că avântul de primenire a justitiei române nu este urmat de sustinute actiuni, de tăiere în carne vie (acolo si atunci când este cazul) vor avea tupeul de a-si relua vechile metehne. Alea în dispretul legii. Si dac-asa ceva ajunge să se-ntâmple, noi suntem vinovati. Pentru a fi nesocotit o sansă cât o sută. Aceea de a putea dispune ceea ce trebuie.