Exemplu de mentalitate. De haită
O seamă de subiecte ce necesită frământare, dospire, coacere și consumare se înghesuie în jurul nostru. Mai ceva decât la cabaret. Un șir de teme serioase, cu pietre de moară la căpătâi, se lasă așteptate înspre comentare (cu publicul ori către public). O gamă de probleme generatoare de of și vai ne înghiontesc zilnic. De la cele ce au devenit obișnuite până la cele care ar fi făcut doar obiectul imaginației antecesorilor noștri. Îmi întrebam, deunăzi, un prieten care mai e ritmul lui de trai. Mi-a răspuns: „Fac un du-te-vino între lumi, sar dintr-un avion într-altul și mă rog să nu cadă!”.
Va să zică, probleme cu greutate, de scris și de vorbit (dincolo de clevetirea cotidiană), ar fi. Păi, să ne aducem aminte, bunăoară, de votul pentru europarlamentari, scrutin pe care cetățenii europeni l-au tratat, în general, cu semisictir, sondajele arătând că 64% dintre aceștia nu prea sunt interesați nici de cabină și nici de ștampila cu pricina (din cele 27 de state membre ale UE, în 19 s-a votat duminică). Despre calitățile, cantitățile, vocațiile, incantațiile, inspirațiile, comparațiile ori revelațiile candidaților noștri (pe sol sigur de partid, pe sol nisipos de independent ori pe sol aparent nisipos, dar, în realitate, solid, de partid) s-a spus atâta încât ne apucă alergia de primăvară-vară.
Despre reducerile de posturi (pe românește, despre darea afară), despre reducerile de salarii, despre tăierile de venituri, chiar și pentru pensionarii en titre (cu privire la inițiativa meandrică a executivului vom reveni) ne tot explică și unii, și alții. Unii (inițiatorii de măsuri zguduitoare), ne arată cu degetul înspre criză (de parcă ar fi așteptat-o, ca pe un motiv universal pentru toate neputințele lor, căci e cel mai ușor să zici, uite criza peste noi!), iar alții ne arată cu degetul (e drept, altul) înspre cei ce din varii motive fac din criză și mai criză (sau, cel puțin, nu se străduiesc a face din criză mai puțină criză).
Dar, cu toate chestiunile de rang înalt, iaca, am ales una ce pare de doi bani. Față de importanța celorlalte, tratate, de (prea) multe ori, de indivizi cu stea (haute couture) în frunte.
Zilele trecute citeam despre o întâmplare din orașul de pe malurile Begăi, altminteri cel mai european (scuzați incorectitudinea utilizării gradului de comparație) dintre orașele noastre, întâmplare care nu-i nici singulară și nici acceptabilă. Știrea ne informa despre oroarea de pe una din străzile Timișoarei unde, două trecătoare au fost atacate de o haită de 30 de maidanezi. Fiind mușcate, nu glumă, și transportate, după ce câinii și-au făcut număru’, la spital, cu zeci de răni adânci pe corp. Dacă nu intervenea un paznic de la un șantier, li se cânta, indubitabil, veșnica pomenire. Ah, era să uit scena de teatru absurd. Organu’ de ecarisaj a zis că nimeni nu i-a cerut să culeagă câinii de pe strada cu pricina, neexistând nicio sesizare în acest sens. Întâmplări asemănătoare au avut (și încă au) loc și în Capitală. Incidentul a trecut ușor prin valul de știri săptămânale și nimeni nu s-a sinchisit să ia vreo atitudine. Nu pentru nefericitul eveniment, în sine, ci nici măcar pentru urmările lui sau pentru tâlcul lui.
Va să zică, în cele mai bine cotate urbe din țară, câinii au ajuns să umble în haite (la propriu?), într-așa un hal încât mănâncă oamenii de vii, pe străzi. Am zis pe străzi, ceea ce înseamnă că măcelărirea omului de către câine are loc pe teren populat, ziua în amiaza mare, iar aplicarea zecilor de mușcături, însoțite de țipetele aferente ale femeilor, n-a impresionat niciun locuitor al zonei, cu excepția unui om cu simbrie pe acolo, respectiv a unui paznic. Administrația locală curat europeană n-a catadicsit să știe de existența haitelor din raza sa teritorială (în felul acesta putem auzi, azi-mâine, de lei înhăitați sau de cobre îmbârligate, fără ca nimeni să ridice vreun pai, întrucât nu a fost sesizat; amintim, aici, punctul roșu care se cuvine în domeniu administrației noastre, noi nefiind în pericol de a fi mâncați de câini, cel puțin pe străzi). Pe de altă parte, ați auzit vreo opinie de-a vreunei organizații de protecție a animalelor, anexată la știre? Vreo părere de rău și vreo soluție ca astfel de porcării să nu se mai întâmple? Vreun sprijin pentru victime? Nuuuuu! De neînțeles este faptul că, atunci când cineva încearcă să se atingă de un câine vagabond, pardon, comunitar, sar ca arse cel puțin două organizații mari și două mici. În susținerea animalului, desigur. Invers, nici că-i interesează. În fine, constatăm că în jungla democratică nu ne ajungea devorarea sistematică a omului de către om, ci mai trebuia să apară și pericolul de-a te întâlni, după colț, cu zeci de perechi de dinți animalici rânjiți a turbare.
Ce paradoxuri trăim! Să ajungem a ne teme, deopotrivă, ca avionul în care ne urcăm să nu cadă și ca pe strada către domiciliu să nu ne sfâșie animale fără stăpân. Și asta-n plină epocă modernă. Știți cum facem noi, inclusiv cu intrarea și menținerea asta în Europa (organizatoric și politic vorbind)? Băgăm gunoiu’ sub preș până facem o umflătură cât Everestu’ și continuăm să ne spunem că totu-i ok, parol, au revoir.
Andreea CIUCÄ‚
