Gestionarea puterii
În anii ’70, filosoful francez Michel Foucault devenea faimos în universitãțile americane, provocând un entuziasm învecinat cu adorația, creând un stil de gândire în jurul cãruia emuleazã și azi intelectuali marcanți. Între multele teme pe care le lua în analizã la cursuri, în prelegeri sau cãrți, e și aceea a puterii. Încã de la J. P. Sartre, dar pe fondul unui marxism rafinat, francezii au învãțat cã orice doctrinã politicã trebuie sã se producã prin dezbatere socialã, cã orice filozofie trebuie sã ia pulsul strãzii pentru a fi aplicabilã. Altminteri rãmâne purã utopie literarã.
Foucault a dus mai departe ideea argumentând cã doctrinele, instituțiile, instanțele care genereazã și gestioneazã putere se creeazã în practica socialã specificã. Adicã, nici persoanele, liderii, nici instituțiile, nici canalele de difuzare a informațiilor ce alimenteazã jocul social, sã le spunem acum mass-media, nu pot fi înțelese decât strict corelate practicilor sociale. Ce înțelege el prin asta? Cã fiecare societate existã ca un corp compozit în care agenții se asociazã, acționeazã și reacționeazã, produc efecte de mai mare sau mai micã importanțã în funcție de anumite reguli de joc. Cãci, la drept vorbind, a conduce masele este cel mai complicat și în același timp periculos joc social.
Am schițat ideea lui Foucault pentru a-mi limpezi mai întâi mie ceea ce se întâmplã pe scena politicã româneascã, pentru a pricepe cine face jocul puterii sau care sunt instanțele ce o împart. De fapt e incorect sã spun cã o „împart”. Conform teoriei foucaultiene nimeni nu „deține” putere, ci numai o gestioneazã. Ca atare puterea nu poate fi „împãrțitã”, poate fi redistribuitã și reorientatã spre alte efecte sociale. Principial trebuie sã acceptãm evidența cã instituția prezidențialã, guvernul, parlamentul, instituțiile și canalele mass-media sunt principalii actori ce creeazã jocul social, în care se distribuie și redistribuie mereu puterea.
Viciul ce persistã în percepția româneascã a puterii constã în identificarea persoanelor cu instituția, fapt din care derivã conflicte instituționale în funcție de capriciile relațiilor interpersonale. Ca exemplu, neînțelegerea între Bãsescu, Patriciu, Adrian Nãstase, Roșca Stãnescu genereazã, cel puțin aparent, crize la nivelul relațiilor dintre instituția prezidențialã și guvern, instituția prezidențialã și parlament, instituția prezidențialã și mass-media. Comunã este, din câte se vede, președinția, deci Bãsescu.
Ceea ce rãmâne de urmãrit în urmãtoarea perioadã, din unghiul de vedere al evoluției practicilor sociale românești, ceea ce coincide schimbãrilor survenite în practica puterii, e tocmai modul în care personalitatea președintelui Bãsescu va contribui la modificarea acesteia în direcția intenționatã. Sã prezumãm cã e cea bunã, adicã eliberarea politicului de corupție, de influența nefastã a mediului de afaceri și de șantaje.
Deocamdatã, fãrã a infirma teza foucaultianã, trebuie sã recunoaștem cã Bãsescu este cel mai puternic pol de cristalizare a puterii. Și asta nu doar pentru cã instituția prezidențialã îl legitimeazã, ci și pentru cã știe sã creeze impresia cã acționeazã în numele instituțiilor statului, dincolo de care stau interesele poporului. Cãci el este, pânã la urmã, într-o democrație maturã, adevãratul acumulator și generator de putere. Desigur, nimeni nu deține puterea, dar poate s-o foloseascã conjunctural și sã provoace, inevitabil, și efecte perverse, alãturi de binele declarat sau mãcar intenționat. Sper cã cele câteva conflicte amintite, la al cãror ritual de naștere tot asistãm de ceva vreme, sunt doar efecte sporadice ale unui trend constructiv în practica puterii la nivelul societãții noastre.
de Vali MURESAN
